Pierre Accoce
şi dr. Pierre Rentchnick_
în marele birou oval destinat preşedinţilor, în Casa Albă, în data de 22 august 1919, o nouă durere de cap insuportabilă, îl doboară pe Wilson. Este începutul agravării stării sale de sănătate. Trei zile mai târziu, în timpul dimineţii, Wilson are senzaţiadureroasă că creierul său se rupe în bucăţi, iar jumătatea stângă a feţei paralizează. Se scurge o săptămână. O nouă criză de dureri insuportabile ce se manifestă printr-o tromboză cerebrală sau carotidiană. Mâna stângă şi piciorul stâng paralizează. Pe 28 septembrie are loc drama finală. Un atac cerebral total îl doboară pe preşedinte. în primul rând, nu mai poate vorbi. Apoi, urmează o brutală decompensaţie cardiacă, adică are loc o perturbare profundă a funcţionării inimii, însoţită de dificultatea de a mai putea respira, practic bolnavul fiind obligat să stea permanent aşezat în pat. în felul acesta stările de sufocare încep să se rărească, ceea ce-i permite lui Wilson să rămână în viaţă. Din acea zi, nimeni nu mai poate comunica cu preşedintele. Situaţia devine gravă, deoarece tocmai atunci Senatul dezbate dacă Statele Unite trebuie să rămână sau să se retragă din Societatea Naţiunilor.
La Casa Albă, toată lumea este înnebunită. Cu toate acestea, panica este ţinută în frâu pentru ca nimeni să nu afle ce se întâmplă cu adevărat în interiorul Casei Albe. în timp ce doc-toul Grayson face tot ce poate pentru a limita efectele atacurilor succesive ale bolii, are loc ceva ce nimeni nu şi-ar fi putut imagina vreodată: doamna Wilson preia sarcinile preşedintelui Statului, primind miniştri. Mai mult chiar, le cere acestora să-şi ţină gura. Reuşeşte să-i convingă că „o demisie a preşedintelui Wilson ar avea un efect neplăcut asupra întregii ţări şi urmări negative asupra stării sale de sănătate”. în aceste momente importante pentru evoluţia politică a Statelor Unite, ţara este asemenea unei corăbii ce navigheză fără căpitan.
După câteva zile, Wilson îşi revine şi poate să se dea jos din pat, dar i se interzice să iasă din cameră. Merge cu greutate, în jurul patului. Oboseşte repede şi nu prea poate vorbi. în ciuda stării de sănătate pe care o are, Wilson neagă că ar fi bolnav. „Nu am creierul afectat !”, murmură el. Chiar crede ce spune deoarece are de gând, la modul foarte serios să intre pentru a treia oară în cursa electorală pentru prezidenţiale. Soţia sa îi cântă în strună. Celor din anturajul său le dă ca exemplu pe Louis Pasteur ce a făcut unele dintre descoperirile sale după ce a avut o tromboză cerebrală. Este mai mult decât sigură că iubitul ei Woodrow se poate prezenta pentru a treia oară în faţa alegătorilor săi: soţul ei nu a trecut decât printr-o stare de uşoară indispoziţie, cel mult o agitaţie nervoasă.
Starea de ignorare a realităţii, de care dau dovadă soţii Wilson îl scoate din sărite pe Robert Lansing, secretarul de Stat însărcinat cu problemele Ministerului de Externe. Deja, în timpul Conferinţei de Pace, de la Paris, a încercat în zadar să atenueze efectele greşelilor preşedintelui Wilson, erori ce au compromis politica externă a Statelor Unite. Mai târziu, în 1921, va relata eforturile inutile pe care le-a făcut, în lucrarea The Peace Negotiations. A personnal narrative, apărută la New York, la editura Houghton Mifflin Cy. De data aceasta, Lansing nu mai ţine cont de ceea ce vor soţii Wilson. Va face publică adevărata stare de sănătate a preşedintelui, ceea ce-l va costa postul pe care-l deţine. în plus, nu i se va ierta niciodată gestul pe care l-a făcut, de a spune adevărul opiniei publice americane.
în faţa senatorilor ce au rămas cu gura căscată, Lansing le dezvăluie faptul că preşedintele Statelor Unite este cu mult mai bolnav decât declară oficial Casa Albă. în plus, Lansing pune sub semnul îndoielii capacitatea lui Wilson de-aş asuma cu adevărat sarcinile ce-i revin de pe poziţia de preşedinte de Stat, pe care o deţnea. Dezvăluirea zdruncină din temelii lumea politicii. Izbucneşte o violentă polemică de opune adversarii şi partizanii lui Wilson. Primii protestează în numele raţiunii de Stat. Ceilalţi răspund că nimeni nu are dreptul de a atenta la viaţa privată a preşedintelui Wilson. Până la urmă, este înfiinţată o comisie pentru a
se stabili care este starea de sănătate a preşedintelui şi pentru a cere ca acesta să discute cu senatorii. Trebuie menţionat faptul că niciun medic nu face parte din delegaţia ce trebuia să-l vadă pe preşedinte, pentru a vorbi cu el. Deşi nu-i face plăcere, doamna Wilson acceptă ca soţul ei să fie văzut de reprezentanţii comisiei. Face pe dracu-n patru şi reuşeşte ca senatorii să fie primiţi nu în grup, ci fiecare pe rând. Fiecare va vorbi cu preşedintele doar câteva secunde, cel mult o jumătate de minut. Deocamdată, doamna Wilson este învingătoare. Regizarea momentul primirii fiecărui senator în parte este bine pusă la punct. Un divan este adus în celebrul birou oval. Wilson, întins pe el, are o atitudine nonşalantă. Ţine braţul stâng, definitiv paralizat, sun o pernă. Un asistent, aşezat lângă el, îi şopteşte numele fiecărui senator ce intră să-i vorbească, ceea ce-i permite să se adreseze vizitatorului, folosind patronimul acestuia. Vocea preşedintelui este răguşită, obosită. Scopul este atins: cei ce au intrat la preşedinte, plecă ferm convinşi că au avut de a face cu acelaşi Wilson din 1912. Cu toţii vor declara că Wilson este lucid, ştiind ce vorbeşte. Nicunul dintre senatorii care l-au văzut nu-şi dau seama de păcăleală.
I-au trebuit trei zile preşedintelui Wilson ca să-şi revină cât de cât. în felul acesta, Statele Unite vor continua să fie conduse de un om de Stat foarte bolnav, dar în ciuda dorinţei arzătoare a soţiei sale, Wilson nu va mai asculta de ea, nu i se va mai supune şi nu se va mai intra în cursa pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie 1920. în primăvara lui 1920, deteriorarea stării de sănătate a lui Wilson nu a mai putut trece neobservată în ochii opiniei publice. Partizanii lui Wilson s-au resemnat: acesta nu se va mai reface niciodată. îngroziţi de starea de sănătate a lui Wilson, cei ce se ocupă de buna funcţionare a maşinii electorale a democraţilor s-au gândit deja la un înlocuitor al acestuia: senatorul Cox.
în tabăra republicanilor, adversarul lui Wilson a început deja campania electorală. Este vorba de senatorul Warren Gamaliel Harding, fost muncitor tipograf, devenit ziarist ce a reuşit să-şi facă un nume de prestigiu în presa nord-americană. Desigur, pentru a reuşi să ajungă să participe, din partea republicanilor, la alegerile prezidenţiale, a beneficiat de unele relaţii suficient de dubioase pentru a apare câteva semne de întrebare, dar cei ce doreau să scormonească în profunzime au fost repede potoliţi cu ajutorul şantajului sau al unor sume consistente de bani, după cum s-a dovedit odată cu trecerea anilor. Cel mai mult s-a spus despre Harding că are legături speciale cu cei ce constituiau „cavaleria” bancară, o grupare doritoare să se-mbogăţească pe spinarea oamenilor de rând. Harding s-a remarcat şi prin faptul că a fost un opozant îndârjit al politicii wilsoniene. Harding declara public că va face tot ce este posibil pentru a împiedica Statele Unite să se amestece în politica internă şi externă a Europei. Această atitudine coincidea cu opinia pe care o aveau americanii de rând în anul 1920. Adevărul este că Harding folosea argumente ce convingeau pe toată lumea. în plus, în comparaţie cu Wilson, opozantul Hardin dădea dovadă de o sănătate de fier, iar la dineurile electorale la care participa avea o poftă de mâncare ce impunea respect.
Retras într-o vilă luxoasă, Wilson află, în data de 2 noiembrie 1920, că Harding a câştigat alegerile. Pentru Wilson a fost o iarnă deosebit de aspră. în acele zile extrem de friguroase, Wilson cedează definitiv. Nu mai poate să fie lucid. Nici nu realizează că Statele Unite nu au devenit membre ale Societăţii Naţiunilor, o organizaţie ce fusese totuşi înfiinţată datorită insistenţelor sale.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, pentru cunoaşterea adevărului istoric de care se feresc toţi cei aflaţi la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înţelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărţirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Şi este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte şi despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influenţat evoluţia politică din zonele unde aceştia au putut să-şi exercite discreţionar puterea. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
