Un vis frumos – schimbarea lumii!

Multă cerneală s-a consumat pentru a descrie iubirea, ca primă şi cea mai importantă dintre virtuţi. De cele mai multe ori referirile la iubire sunt de suprafaţă şi superficiale. Iubirea nu poate fi despărţită de responsabilitate. Iresponsabilitatea şi iubirea nu pot merge împreună. Dacă astăzi iubirea este aşa de brutalizată şi de denaturată, este din cauza faptului că ea a fost despărţită de responsabilitate. In fine, a iubi înseamnă că mă simt responsabil pentru celălalt, sunt dator lui. „Dacă Dumnezeu ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I loan 4,11). Avva Amor, interpretând cuvintele Sfântului Apostol Pavel, scrie: „Iubirea adevărată pe nimeni nu urăşte, pe nimeni nu înşală, pe nimeni nu judecă, nu mâhneşte, nu respinge, nici pe cel credincios, nici pe cel necredincios, nici pe străin sau pe păcătos… ”
Un vis pe care mulţi îl au este schimbarea lumii. Ei vor să
schimbe lumea. E un vis frumos, des întâlnit în adolescenţă, însă din păcate nu durează mult. Iar un alt vis naiv al multor oameni răzvrătiţi care, văzând nedreptatea şi corupţia, spun că: „Dacă aş fi eu prim-ministru pentru 24 de ore, aş schimba totul!” Intr-adevăr, secolul al XX-lea a fost secolul marilor revoluţionari şi al marilor revoluţii. Visul schimbării lumii a devenit realitate palpabilă. Insă acest vis frumos s-a sfârşit ca un coşmar, o tragedie pentru milioane de oameni şi o decepţie pentru cei care l-au crezut, şi-au dat viaţa şi s-au jertfit pentru el. Şi, desigur, nimic nu e mai dureros decât distrugerea unui mit… !
Cei care şi-au asumat răspunderea schimbării lumii, astăzi, aruncă în stânga şi în dreapta asupra tuturor celorlalţi răspunderea pentru ghinionul de până acum al societăţii noastre. Toţi suntem de vină în afară de ei înşişi; toţi cei consideraţi responsabili ar trebui să fie nimiciţi pentru a trăi fericiţi ceilalţi. lată o ideologie demonică pe care Dostoievski a expus-o în romanul „Fraţii Karamazov”. „O singură salvare există pentru tine -spunea el – consideră-te responsabil pentru păcatele oamenilor. Pentru că de îndată ce te consideri sincer responsabil pentru toţi şi pentru toate, vei vedea că de fapt tu eşti de vină. Insă, dacă îţi arunci neputinţa ta asupra altora, vei ajunge să te umpli de mândrie drăcească şi vei blama public pe Dumnezeu… Şi-ţi aminteşti înainte de toate că nu poţi să devii judecătorul nimănui… Poate că, dacă eu eram fără de păcat, probabil că nu s-ar fi întâmplat ceea ce eu acum trebuie să judec…”
În aceeaşi epocă în care Dostoievski scria aceste rânduri, un părinte duhovnicesc îi sfătuia pe fiii lui duhovniceşti: „Trebuie să înfruntaţi tot răul cu iubire. Cu cât e omul mai păcătos, cu atât trebuie să ne rugăm mai mult pentru el şi să ne pară rău pentru căderile lui. Pentru toate relele care vin asupra noastră fiecare trebuie să se certe mai întâi pe el, pentru lipsa de răbdare şi de smerenie şi, în acelaşi timp, fiecare trebuie să iubească pe toţi oamenii în aceeaşi măsură ca şi pe Dumnezeu”.
Toţi ne exprimăm dragostea pentru întreaga lume, toţi ne emoţionăm de starea groaznică a oamenilor din lumea a treia, însă când e vorba de „aproapele”, ne scufundăm. De ce? Pentru că acolo nu mai e nevoie de iubirea cuvintelor, ci de iubirea faptelor.
Astăzi iubirea a devenit doar o faptă comercială: „îţi dau ca să îmi dai”. Şi dacă celălalt nu respectă înţelegerea, este caracterizat drept nerecunoscător. Firea adevărată a iubirii este însă a da fără a aştepta nimic. Aceasta este iubirea evanghelică, care presupune o luptă mare în conlucrare cu harul lui Dumnezeu. Odată, un pelerin la Muntele Athos a pus mai multor părinţi duhovniceşti întrebarea: „Ce este mai important în viaţa noastră?” Toţi i-au răspuns: „Este iubirea de Dumnezeu: să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău. Acesta s-a gândit şi a zis: „Eu nu iubesc nici rugăciunea, nici pe Dumnezeu, nici pe ceilalţi. Ce să fac?” Şi mai târziu singur a hotărât: „Voi acţiona ca şi cum aş avea această iubire. „Şi Dumnezeu i-a dat harul iubirii!
Omul iubitor se simte responsabil pentru celălalt om, se goleşte pe sine, dă, oferă şi se oferă; el rămâne viu şi nu se epuizează. Insă omul care se învârte în jurul sinelui său şi se adoră pe sine şi nu a învăţat să dea, ci numai să ia, rămâne mort.
Tu eşti mort sau viu? Verifică-ţi iubirea! Hai să facem ceva pentru acest vis frumos – să schimbăm lumea!