Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
Richard Nixon își face intrarea în lumea politicii americane printr-o dublă escrocherie morală. ĩn 1946, în California, reușește să pună mâna pe un loc de deputat. Contracandidatul său era Jerry Voorhis, patruzeci și cinci de ani, liberal moderat, anticomunist notoriu. Decât să-l înfrunte cu cărțile pe față, Nixon decide să-l sape sistematic. Arma pe care o va folosi, va fi calomnia. ĩn urma atacurilor lui Nixon, ghinionistului Voorhis i se va face un abil portret de cripto-comunist. Este așa de bine încondeiat, încât Voorhis începe să nege, dar o face așa de prost încât, cu cât neagă mai mult, cu atât mai mult intră în capcana pe care io întinde Nixon. Voorhis este incapabil să contracareze atacurile și, în final, Nixon este ales deputat.
Mai târziu, senatorul Joseph McCarthy va împrumuta metoda lui Nixon pentru a demara celebra sa vânătoare de vrăjitoare. Oficial, lui McCarthy i se va atribui paternitatea metodei de eliminare a cripto-comuniștilor. Nixon nu este deranjat de acest aspect, atâta vreme cât își poate atinge liniștit scopul. Ulterior, după ce spiritele se mai calmează, se va demonstra că tipul de calomnie utilizat, în scopuri politice, este tipic nixonian, maccarthysmul fiind în realitate copia sa. Calomnia politică, pentru prima dată folosită eficient în Statele Unite, după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost, de fapt, găselnița fiului benzinarului din Whittier.
Pentru a determina electoratul să-l aleagă din nou, în 1948, Nixon își înfige fără milă ghearele în Alger Hiss, fost înalt funcționar în Departamentul de Stat, care, în trecut, chiar a avut simpatii marxiste. Dezlănțui, Nixon îl va hărțui, îl va toca mărunt, va merge până acolo încât îl va da în judecată și va câștiga. Hiss va fi o victimă ușoară, iar Nixon va fi reales deputat.
ĩn 1950, Nixon se consideră în stare să mai urce o treaptă în ierarhia politică americană. Se va înscrie în cursa pentru obținerea unui loc de senator. După ce a constatat, mulțumit, cât de eficientă este calomnia politică, pornește la atac. Contextul politic al anilor ‘50 îi este favorabil. Războiul rece a fost destul de abil dirijat pentru ai spăla pe creier pe americani. A treia sa victimă va fi doamna Helen Gahagan Douglas. Este un politician moderat ce nu putea fi suspectată de îngăduință cu adepții ideologiei comuniste. Chiar a votat favorabil pentru acordarea de credite necesare ajutorului militar în Coreea. Nixon declanșează atacuri calomnioase ce o transformă pe Douglas în “doamna roșie”, o aristocrată ipocrită, o cripto-comunistă ce nu are curajul să-și asume, în public, opiniile extremiste. Pentru a-i da lovitura de grație, Nixon speculează abil relațiile de prietenie ale doamnei Douglas cu Alger Hiss. După aceast ultim atac, Gahagan Douglas este înfrântă, iar Nixon devine senator. Din acest moment, Nixon este amețit de victoriile politice obținute prin folosirea abilă a calomniei. Astfel, va crede că tactica sa va merge de mai multe ori, mai ales că nimeni nu a putut să demonstreze că este un mare mincinos. Totul părea că va merge ca pe roate. Electoratul lui Nixon înghițea fără să clipească tot ce-i servea el. Acum, “Tricky-Dick” atinsese perfecțiunea pentru a trece la o altă etapă: cea a compromisurilor în avantajul său. Dar, tot acum, amețit de succesul reputat în serie, începe să sară peste cal, fără să realizeze că derapează mai mult decât trebuie. ĩncepe sâ creadă că orice lovitură sub centură este permisă ca să aibă câștig de cauză. Această stare îi va fi fatală.
Dacă i se face, la rece, portretul psihologic, se constată că Nixon și-a creat, încă din copilărie, o personalitate foarte ambiguă de care nu se va debarasa odată cu avansarea în vârstă. Dimpotrivă, ambiguitatea personalității sale se va accentua și mai puternic, favorizată de intrarea sa suspectă și tumultuoasă, în politică. Dacă îi sunt observate cu atenție faptele, se constată nevoia acută a lui Nixon de a compensa lipsurile materiale îndurate în copilărie. Impunerea unei educații religioase, contrazisă de duritatea vieții, în va determina să-și privească cu groază părinții. ĩn copilărie, va simții nevoia de model comportamental, de model al accederii la un succes social garantat, dar oferta este aproape inexistentă. De copil a constatat că va trebui să se descurce singur. Astfel, va ajunge de timpuriu să-și disprețuiască tatăl și mai mult, în mod intim, să se identifice cu mama sa. Pentru eșecurile sale va găsi rapid țapii ispășitorii: frații săi pe care se va răzbuna fără să simtă niciun pic de milă. Copilul devenit adolescent, apoi adult, pentru a justifica activismul său individual, zbaterea de a scăpa de spectrul sărăciei, ce-l va urmări toată viața, inventează amenințarea permanentă a comploturilor comuniste, folosind argumente ce ating granițele fragile ale delirului. Aceste trăiri intense n-l vor împiedica, când va ajunge președintele Statelor Unite, să stabilească relații diplomatice și de colaborare cu sovieticii și chinezii. Din declarațiile sale va reieși că admiră respectul pentru ordine și lege impus de sovietici și chinezi, la ei acasă. “Extremele ajung mereu în echilibru”, vor spune psihanaliștii. Ceea ce este uimitor la Nixon, este flexibilitatea sa mentală, permanenta și constanta sa bătălie între conștientul și inconștientul din mintea sa.
Victoriile politice personale îl orbesc întratât, încât ajunge să creadă că omul șiret poate anticipa cu precizie tot ce i se va întâmpla în viață. Această părere va fi dublată, la Nixon, de dezvoltarea unui orgoliu extraordinar. Nu va ști niciodată ce-l va aștepta în viață, dar permanent va fi la pândă pentru a contracara eventualele lovituri pe la spate. Mereu va fi la pândă. Acesta va fi motivul permanent care va anima febrilitatea sa, ceea ce va impresiona pe cei din jurul său. Această febrilitate îl va seduce pe liniștitul Eisen-hower ce va fi uimit de energia de care va da dovadă Nixon. Acesta va fi motivul pentru care generalul-președinte, începând cu anul 1952, îl va coopta în echipa sa, făcându-l vicepreședinte, păstrându-l astfel timp de opt ani pe lângă el. Micul birou pe care îl va ocupa la Casa Albă va declanșa un scurt-circuit în creierul lui Nixon. De cum a pătruns, oficial, în Casa Albă, Nixon realizează că are un scop de atins, ceea ce-i va canaliza potențialul dispersat de energie. Drept urmare, va face tot ce-i stă în putință pentru a seduce opulenta Americă. Pe de altă parte, va fi sedus la rândul său de formidabila putere a Americii. Astfel, meticulos ca un maniac, mai mult decât a fost Johnson, el va ajunge să-și controleze cele mai mărunte gesturi, să-și controleze inflexiunile voci pentru a nu-și trăda adevăratele gânduri. ĩși va reface de câte ori este nevoie discursurile. Chiar și pe cele mai mărunte. Cu toate acestea, evoluând acum la alt nivel al politicii americane, Nixon descoperă că are un handicap: îi este teamă de mulțimile de oameni. Chiar dacă va declara ziaristului C. Sulzberger că îi este ușor să vorbească publicului, că nu va fi intimidat de prezența unei imense mulțimi, în realitate Nixon, între patru pereți, va manifesta la extremă fobia sa față de orice contact cu oamenii.
Tradus din franceză de Mircea COTÄRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. ĩn altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărļirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotărță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dîmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
Lumea, condusă de bolnavi (32)
Date: