Astăzi, joi, 16 septembrie 2021, ora 18.00, are loc o nouă întâlnire „Seara de carte la Târgoviște”, la sediul Bibliotecii Judeļene „I. H. Rădulescu” Dâmboviļa.
Cartea propusă spre dezbatere este „Nostalgia paradisului”, autor Nichifor Crainic.
Evenimentul se va desfășura cu respectarea normelor de prevenļie privind situaļia generată de SARS-CoV-2.
Nichifor Crainic s-a născut în 1889, în Bulbucata, județul Vlașca (astăziGiurgiu). A studiat teologia la Seminarul Central (1904-1912) și apoi la Facultatea de Teologie (1912-1916) din București. În perioada facultății a fost cântăreț la Biserica Zlătari. După terminarea studiilor, a dorit să devină preot al acestei biserici, dar deși a fost susținut de părintele Constantin Nazarie, Gala Galaction, Nicolae lorga și I.G. Duca, mitropolitul-primat Conon Arămescu-Donici a refuzat numirea. Se căsătorește în acest an cu cumnata bunului său prieten, Nicolae Băculescu. După intrarea României în război cere să fie trimis voluntar pe front, dar este refuzat. Cu puțin timp înaintea ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale este înrolat și încadrat în Compania II sanitară. Urmează refugiul în Moldova, fiind cantonat în satul Simila, după care ajunge în iarna lui 1917 la lași doborât de o dublă pneumonie. După însănătoșire este repartizat soldat sanitar la Spitalul Militar din lași. Lucrează în redacția revista lui Nicolae lorga, Neamul românesc între 1917 și 1918. Apoi în redacția Daciei între 1918 și 1920.
După divorț și neînțelegerile cu noul director al publicației Dacia, col. Ștefan Zăvoianu, îndemnat de Lucian Blaga, pleacă la Viena. Aici se înscrie la Facultatea de Filosofie în anul universitar 1920-1921. În această perioadă o cunoaște pe Aglae, studentă la medicină, cu care se căsătorește. În mai 1921 se naște Furtuna Ioana, unica lui fiică.
Va rămâne până în iunie 1922 pentru încheierea stagiului de patru semestre. Viena devenea spațiul necesar formării dimensiunii mistice care se va identifica în activitatea de profesor și în lirica sa. A obținut doctoratul în filosofie la Viena. Își desfășoară activitatea în calitate de profesor universitar la Seminarul Teologic de la București și la Facultatea de Teologie de la Chișinău. Este creatorul curentului gândirist axat pe „autohtonism”.
Crainic a debutat ca poet în 1906, în perioada când era elev la seminar, cu poezia La horă publicată în revista școlară Spre lumină, unde semnează cu numele real, Ion Dobre.
A condus revista „Flamura” și, după strămutarea revistei „Gândirea”, una dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică, de la Clujla București, preia conducerea acesteia de la Cezar Petrescu, devenind directorul și mentorul ei și – după cum lăsa să se înțeleagă – inițiatorul curentului gândirist, axat pe autohtonism, neo-ortodoxism și naționalism. În”Gândirea” au apărut numeroase articole și eseuri programatice care vor defini orientarea politică naționalistă a curentului gândirist, tributar ortodoxismului militant și prezentând similitudini cu fascismul italian. Crainic a considerat chiar că nazismul (național socialismul german) era opțiunea ideală, cea mai corectă pentru România. A publicat mai multe articole în care a elogiat regimul luiBenito Mussolini. A elaborat apoi, în 1938, teoria „statului etnocratic” în lucrarea „Ortodoxie și etnocrație”. De asemenea,a colaborat la publicații precum „Sfarmă-Piatră” și „Buna Vestire”, oficiosul Mișcării Legionare. Dumitru Stăniloae îl descrie cu următoarele cuvinte: „Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt și ocolit al specialiștilor, prezen-tînd-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelectuale…. Nichifor Crainic înnoiește prin reactualizarea tradiției într-o teologie care se mulțumea cu cîteva coji din această tradiție, primite pe calea și de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrșind „o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox”.
Crainic, fiind profesor la Facultatea de Teologie a Universității din București, a dezvoltat o întreagă exegeză teologică pentru a demonstra că Vechiul Testament nu ar fi evreiesc, că lisus nu ar fi fost evreu și că Talmudul ar fi fost creat ca o armă de combatere și distrugere a creștinilor.
În 1968 Nicolae Manolescu îl include într-o antologie de poezie, care avea să fie interzisă, atât din cauza prezenței poeților condamnați în cadrul așa-zisului proces al ziariștilor fasciști din 1945 și a celor din exil (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Aron Cotruș, Ștefan Baciu), cât și din cauza absenței unor scriitori proletcultiști ca Mihai Beniuc și Eugen Jebeleanu. Acest episod este semnalat de Monica Lovinescu în revista „Destin” apărută în Spania, care face o analiză a polemicii iscate atunci în România. Împotriva lui George lvașcu, înverșunat contestatar al antologiei semnate de Manolescu, scriitoarea din exil remarcă: „Singurul criteriu cu putință privind trecutul este cel estetic. Poezia unui Crainic este inclusă în antologie iar nu articolele sale politice. Atunci? Luptele trecutului și ciocnirile ideologice aparțin istoriei, cel mult istoriei literare. Operele, literaturii. Totul e de a ști dacă poezia unor Crainic, Gyr sau Crevedia înfruntă timpul ca poezie. Acesta este tărâmul pe care-l alesese Nicolae Manolescu, și era singurul justificat (Monica Lovinescu, Asaltul umbrelor, în „Destin”, Madrid, 1969, 19-20, p. 126135).
Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă a spectrului politic și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe.. A fost carlist, anti-carlist, colaborator cu lon Antonescu și unul dintre principalii ideologi fasciști și antisemiți din România. A fost secretar general la Ministerul Cultelor în timpul guvernării legionare și ministru al propagandei în perioada dictaturii lui lon Antonescu.
A fost directorul ziarului naționalist „Calendarul” apărut la București în 25 ianuarie 1932 și suspendat la 24 martie 1932 din ordin guvernamental, apoi reapărut la 9 iunie al aceluiași an, până la 29 decembrie, când este din nou suspendat ca urmare a unui virulent articol al lui Crainic, îndreptat contra lui Carol al ll-lea, Elenei Lupescu și camarilei regale, articol intitulat „Țara regelui Wieder și a reginei Duduca”. După asasinarea primului-ministru l.G. Duca, Crainic este arestat, împreună cu conducerea legionară și cu alți opozanți ai regimului, fiind acuzat că ar fi fost instigatorul moral al asasinatului. La procesul ce a urmat, a fost achitat. A fost președintele Consiliului de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune, implicit președintele Societății de Radio din data de 16 septembrie 1940 (conform revistei „Radio Universul nr. 310/21 septembrie 1940, pag.3) până în februarie 1941.
Momentul 23 august 1 944 l-a găsit în București având dublă pneumonie. Este dus pentru îngrijiri la Mănăstirea Cernica și apoi la clinica lui luliu Hațieganu din Sibiu de unde se externează la jumătatea lunii octombrie. Printr-o întâmplare norocoasă se întâlnește cu primarul comunei Gălănești care-i face un buletin de identitate pe numele de lon Vladimir Spânu.
Se ascunde prin diferite sate din Transilvania, în casele unor preoți care-i fuseseră elevi la Teologie.
Din primăvara anului 1945 încep persecuțiile împotriva lui Nichifor Crainic. Trimiterea lui în judecată este salutată de Scânteia, într-un articol special din rubrica Activitatea Tribunalului special. Noi criminali de război, în cercetarea Tribunalului Poporului, destinată să semnaleze „elementele reacționare” care puteau pune în pericol procesul de sovietizare a țării: Nichifor Crainic și Stelian Popescu trimiși în fața Tribunalului Poporului: „Prin hotărârea Consiliului de Miniștri, pe baza actului de acuzare întocmit de acuzatorii publici, s-a decis sesizarea Tribunalului Poporului pentru judecarea în conformitate cu dis-pozițiunile Decretului Lege Nr. 312 din 1945 a următorilor: Dobre lon zis Nichifor Crainic și Stelian Popescu, ambii ziariști” („Scânteia”, nr. 235, 27 mai 1945, p. 6).
În cadrul procesului „lotului ziariștilor fasciști” (alături de Radu Gyr, Pamfil Șeicaru și alții), Tribunalul Poporului l-a condamnat în contumacie, prin Sentința nr. 2/4 iunie 1945, la detenție grea pe viață și degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima de dezastrul țării, prin crime de război.
Obosit, după trei ani de pribegie, și convins că după încheierea păcii de la Paris rejudecarea lui se va face mai puțin pătimaș, pe 24 mai 1947 l-a convins pe preotul lon Sămărghițan, gazda sa, să-l anunțe pe jandarmul satului că se predă. Este adus în București, la Ministerul de lnterne (mai-iulie), apoi este transferat succesiv la închisoarea Văcăreștiși Jilava.
După anularea sentinței din 1945 a urmat rejudecarea care s-a întrerupt brusc, fără niciun motiv juridic, după arestarea luiLucrețiu Pătrășcanu și a avocatului Petre Pandrea. A fost transportat la Aiud unde a fost ținut închis 15 ani fără să existe o sentință judecătorească.
Prin Decretul 293/18 aprilie 1962 al Consiliului de Stat, Nichifor Crainic este grațiat la data de 24 aprilie 1962 și eliberat două zile mai târziu. După eliberarea din închisoare, între 1962 și 1968 Nichifor Crainic scrie la ziarul comunist de propagandă „Glasul Patriei”, editat de Ministerul Afacerilor lnterne, destinat intelectualilor români din străinătate, unde devine redactor, până la pensionare în 1968. Ana Selejan consideră că aceasta a fost o formă de mercenariat, în speranța reintrării în circuitul literar.
În timpul detenției a devenit informator și colaborator al Securității „pentru gamela cu zeamă” (vezi: Oancea Zosim:Închisorile unui preot comunist, sau Mihadaș Teohar: Pe muntele Ebal).
Procesul „lotului ziariștilor fasciști” care s-a judecat în anul 1945 de către Tribunalul Poporului, a fost redeschis la propunerea Procuraturii Generale, după mai bine de 50 de ani. În cadrul procesului au fost implicați 14 scriitori și ziariști. Curtea Supremă după mai multe dezbateri procedurale, a admis recursul în anulare și în data de 8 mai 1995 a luat decizia cu hotărâre de achitare și restituire a tuturor averilor celor implicați și condamnați de către comuniști. Din păcate în acel moment nu a mai fost decât un singur supraviețuitor, scriitorul Pan V. Vizirescu.
Nichifor Crainic moare la 20 august 1972.
„Seara de carte la Târgoviște” este o întâlnire cu caracter amical, la care oricine este bine venit.
