Preot loan ŞTEFĂNESCU
Pildele Vechiului Legământ spun, într-o rugăciune către Dumnezeu: „Bogăţie şi sărăcie nu-mi da, ci îmi rânduieşte cele de lipsă şi cele de ajuns” (Pilde 30, 8-9). Domnul meu, să nu-mi dai nici sărăcie şi nici bogăţie. Să nu-mi dai sărăcie pentru a nu ajunge să flămânzesc şi să pier, ori să înclac legea Ta, voia Ta. Şi nu-mi da bogăţie, pentru că Te pot uita. Sărăcia, la rândul ei, mă poate determina să ajung hoţ, să fac tot felul de făgăduinţe pe care apoi să fiu silit să le încalc, de nevoie. Prin bogăţie pot câştiga o linişte înşelătoare cu bunurile ce le voi avea, crezând că nu mai am nevoie de Tine, precum bogatul cel nebun din Evanghelie. Aminti-ţi-vă ce spunea bogatul: „suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea, şi veseleşte-te”. (Luca
12,19)
De aceea sfatul Sfintei Scripturi este să încercăm să fim mulţumiţi cu puţin. Să nu ne dorim mai multe bunuri materiale. Să fim lacomi după bucuriile duhovniceşti, pentru a dobândi mai multe virtuţi. Să lucrăm mai mult poruncile lui Dumnezeu. Socrate spunea: „A nu avea omul nevoie de nici un lucru este dumnezeieşte, deoarece Dumnezeu este fără nevoi. Cu cât are cineva nevoie de mai puţine lucruri, cu atât se apropie mai mult de Dumnezeu”. E bine să încercăm să fim mulţumiţi cu ce avem, iar când ceva prisoseşte, să nu rămână tot la noi, ci să meargă să acopere nevoile celorlalţi.
Avem probleme economice pentru că suntem nesătui. Dacă ne-am mulţumi cu puţin, nu ar exista astfel de probleme. Lăcomia dă naştere unei crize economice fără ieşire. Doar îndestularea cu puţin ne mai poate salva.
Cândva un vultur, spune o poveste, a văzut plutind aproape de cascada Niagara leşul unui animal. S-a aruncat asupra lui şi a început să mănânce. Pe măsură ce mânca, se apropia de căderea de apă. La un moment dat, văzu primejdia. A încercat să zboare… dar apa era îngheţată şi ghearele îi îngheţaseră şi ele, devenind una cu mortăciunea. Cascada l-a tras şi l-a înecat. Din lăcomie, să mănânce ceva mai mult, şi-a pierdut viaţa.
Şi noi vânăm sau urmărim să punem mâna, de regulă, pe ce ni se pare mai mult. Însă Dumnezeu ne-a prevenit: „Vedeţi, feriţi-vă de lăcomie; căci viaţa nu stă în prisosul din avuţii” (Luca 12,15). Viaţa omului nu depinde de multe din cele ce sunt. Să învăţăm, dar, să ne mulţumim cu puţin. Dacă toţi oamenii ar fi conştienţi de acest lucru, s-ar mărgini la cele de nepătată trebuinţă, fără să-şi dorească cele prisositoare. Risipa de bani pentru lucruri de prisos, când alţi oameni flămânzesc, este un mare păcat. Sunt atâtea lucruri pe care le-am putea face cu tot cu ceea ce cheltuim noi în zadar. Să fim conştienţi că orice dăm în mâinile oamenilor nevoiaşi vom lua înapoi din mâinile lui Dumnezeu. Şi nu doar în viaţa ce va să vină, ci şi în viaţa aceasta.
Fiţi atenţi! Să nu vă stăpânească logica schimbului: „îţi dau ca să-mi dai”. Pentru că, spune undeva Clemente al Romei, dacă facem binele ca să ne răsplătească Dumnezeu îndeosebi în această viaţă, „ne îndeletnicim cu negoţul, nu cu cucernicia. Ajungem să credem că sfinţii nu sunt oamenii credinţei, ci unii care urmăresc câştigul”. Să nu avem cu Dumnezeu o relaţie de tip comercial. Ci să spunem simplu: „Întrucât Dumnezeu vrea să fac acest lucru, îl fac. Iar răsplata va fi aceea care mi-o va da El, ca urmare a faptelor mele”.
Înaintea lui Dumnezeu, toţi suntem egali. În loc să facem aprecieri laudative la adresa noastră, să căutăm mai bine să fim vrednici de răspunderea pe care o avem faţă de înaintaşii noştri. Să nu ne asemănăm iudeilor care nu au făcut faptele lui Avraam, ci se lăudau doar că sunt fiii lui. Dacă ne socotim fii ai lui Dumnezeu, trebuie să avem faptele Lui. Desigur că asta costă; costă foarte mult! Costă poziţii sociale, demnităţi, cariere profesionale şi multe altele. Înseamnă puşcărie, exil şi chiar moarte, dacă privim spre lumea creştină şi din trecut, dar şi de astăzi. Mulţi şi-au plătit credinţa cu sânge! Dar Biserica s-a îmbogăţit astfel cu mucenici şi mărturisitori.
Credinţa şi tradiţiile creştine moştenite de la bunicii şi părinţii noştri ne conferă o particularitate în mijlocul celorlalte popoare. Reprezintă comoara noastră, zestrea noastră… pe care unii vor s-o arunce la coşul de gunoi. Aceştia au început o cursă nebună în spatele altor persoane, pentru a-şi însuşi „valorile” promovate de acele popoare. Nu spun să nu luăm ce este bun de la ceilalţi, valorile care au fost câştigate cu stăruinţă, jertfă şi creativitate. Dar de ce trebuie să uităm sau chiar să lepădăm moştenirea noastră creştin-românească, din care am avea să dăm şi altora?
În loc să ne îngrijim cât se poate mai mult de acestea, de moştenirea de viaţă, credinţă şi tradiţie românească, noi vrem să le ştergem din amintirea noastră, tăindu-ne singuri rădăcinile. Iar rezultatul va fi pierderea noastră într-un amestec de popoare, care se doreşte a fi făcut prin intermediul uriaşului malaxor politic şi economic pe care unii l-au pus în funcţiune în lume. Neamul nostru şi-ar păstra identitatea, dacă am trăi şi le-am oferi şi celorlalţi valorile creştine despre care am amintit mai sus. Ce am putea da altfel lumii de azi?
Dar, din păcate, Dumnezeu nu se răgăseşte în niciunul din sistemele politice, economice şi sociale. Peste tot întâlneşti exploatare, scandaluri şi abuz de putere! Chiar dacă toţi se dau în vânt, chipurile, pentru a sluji poporul! Câte crime au avut loc pentru „interesul poporului”, pentru principii precum democraţia şi libertatea!
Doar principiile lui Dumnezeu au salvat! Restul s-au dovedit duşmane creştinismului!
