Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
Deși Adenauer nu vrea nici în ruptul capului să recunoască, nici cel puțin să accepte realitatea neplăcută a ceea ce constatau medicii, adevărul era că degradarea sa fizică devenea tot mai accentuată, afectîndu-i atît organismul, cît și mintea. Astfel, aspecte ale comportamentului său, pozitive, ce favorizaseră relansarea dezvoltării economice a țării, aspecte din perioada cînd era în deplinătatea capacităților sale intelectuale, acum începuseră să capete forme paroxistice de manifestare. Pentru medicii ce se ocupau personal de starea sa de sănătate totul devenea clar: degradarea fizică și intelectuală era lentă și inexorabilă. ĩncăpățînarea sa risca să devină o piedică în calea stabilirii de noi relații cu partenerii străini. Rigurozitatea sa morală se transforma în rigiditate mentală. Meticulozitatea sa începea să fie înlocuită de obsesii personale. Agresivitatea sa devenea răutate incontro-labilă. ĩncetul cu încetul, gîndirea sa începe să acționeze conform unor scheme ce nu mai corespundeau cu prezentul, fiind mai mult expresia trecutului. Pînă la urmă, are loc manifestarea pregnantă a decompensației intelectuale.
Din acel moment, apare nevroza obsesională. La început, aceată obsesie nu se manifestă prea zgomotos, ceea ce-i va permite lui Adenauer să mai poată avea o existență normală. Dar această nevroză obsesională începe să-i degradeze inteligența. Reducerea inteligenței lui Adenauer reiese din gesturile pe care le face în timpul activității sale zilnice, din rigiditatea lor, din lipsa tot mai mare de fantezie. Desigur, încă mai era în stare să-și reprime impusurile obsesionale, dar tot mai des, Adenauer nu mai este în stare să le controleze. Pur și simplu, nu mai ține cont de nimeni și nimic. Se comportă într-un mod care-i sperie pe cei din jurul său. ĩn prima fază, are atitudini feroce ca formă violentă de manifestare a anticomunismului. Apoi, va găsi un alt țap ispășitor pentru obsesiile sale. Acesta nu este altul decît vicecancelarul Ludwig Erhard. Adenauer se ia zilnic de el, reproșîndu-i că fumează prea mult, că bea prea mult, că mănîncă prea mult. Nu scapă nicio ocazie pentru a-i spune în față că nu va fi niciodată capabil să conducă Germania, după ce el, Adenauer, nu va mai fi. Pe unde-l prinde, Adenauer îl jignește. Ajunge pînă acolo încît îi spune că-l urăște. Mai mult chiar, declară că Erhard este un “tigru de hîrtie”.
Spre sfîrșitul vieții, Adenauer va avea două obsesii: că nu va reuși să extermine comunismul, în Germania, că nu va avea cine să merite să-i urmeze la conducere pentru asigurarea solidă a prosperității țării. Aceste obsesii se vor transforma în fobii față de comunism și față de Erhard, ceea ce a fost dovada clară că Adenauer se îmbolnăvise de nevroză. După cum se știa deja, din punct de vedere medical, fobia este o formă de frică, de repulsie irațională, obsedantă. Fobia apare în circumstanțe bine determinante, aceleași pentru toți cei bolnavi de fobie. ĩn mintea celui bolnav de o fobie, ea este declanșarea inconștientă a mecanismului de apărare. Fobia este, ca să fie mai clar, o formă de manifestare prin care cel bolnav se apără de o angoasă pe care nici el nu o poate înțelege prea bine, apărută și manifestată în zona inconștientului său. ĩn toate cazurile de fobie, bolnavii se manifestă violent, la nivel verbal sau gestual, împotriva unui individ, unui obiect, unei idei. Atitudinea exagerată a bolnavului nu justifică cu nimic emoția puternică prin care acesta trece. S-a constatat că, de fiecare dată, cînd bolnavul vede un individ, un obiect sau aude o idee, față de care manifestă fobia sa incontrolabilă, puterea de analiză obiectivă, rațională a celui bolnav de fobie este definitiv blocată.
Cu groază, tot spre sfîrșitul vieții lui Adenauer, anturajul acestuia a remarcat apariția unei alte marii fobii: cea față de John Foster Dulles, ce fusese ministru de Externe, în timpul mandatului prezidențial a lui Dwight Eisenhower, pînă cînd cancerul l-a trimis în lumea de veci, în 1959. Chiar dacă Adenauer s-a lăudat mereu că nu a existat nimeni care să-l depășească în materie de gîndire politică, totuși Dulles a reușit de multe ori să fie cu cîteva clase deasupra cancelarului german. ĩn realitate, Dulles, timp de șase ani, a fost, la Washington, un adevărat aliat și sprijin pentru Adenauer. ĩmpreună, cei doi au putut să dejoace multe din acțiunile diplomației sovietice. Că i-a plăcut sau nu, Adenauer a trebuit să adere la politica externă impusă de americani, care se rezuma la următorul concept: “Să nu se facă nicio concesie rușilor, dacă Moscova nu a făcut o concesie prealabilă importantă pentru noi. Nu trebuie să cedăm cînd este vorba de sovietici. Nu trebuie să fim flexibili cu ei, deoarece flexibilitatea, în politică, este o iluzie periculoasă.” Cu toate acestea, fobia față de comunism și față de Erhard a paralizat funcționarea normală a creierului lui Adenauer, i-a anihilat reflexele pozitive de gîndire, încît cancelarul german nu a mai putut să-și dea seama de capcanele care i s-au întins, lucru normal în mediul marii diplomații, nu a mai putut reacționa la momentul potrivit pentru a contracara șantajul la care a fost supus de către marile puteri. Astfel, în 1957 și în 1959, din cauza fobiilor sale, Adenauer va comite, în plan politic, două grșeli grave.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. În altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrîngerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. De asemenea, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
