Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick
Pentru ca amestecul de determinarea, inflexibilitatea și intuiție să poată da roade, era nevoie de o bază morală și psihică de nezdruncinat. Structurile acestei baze atât de necesare, de Gaulle a descoperit-o în filosofia lui Henri Bergson pe care l-a văzut de mai multe ori, cănd venea în vizită la tătăl său. Bergson era de părere că omul, pentru a deveni o ființă de acțiune, trebuia să-și îmbine inteligența cu propriile sale impulsuri. Aceste elemente, necombinate nu-l vor putea ajuta pe om să ajungă pe culmile societății. Intelectualul, în stare pură, va fermenta în propriul său suc până va ajunge steril. Pe de altă parte, individul impulsiv, al cărui creier nu este în stare să controleze emoțiile, totuși necesare omului pentru a exista, în scurt timp, va ajunge în pragul nebuniei. Auzindu-l pe Bergson, de Gaulle va băga bine la cap aceste idei. Cele două componente, inteligența și impulsurile, de Gaulle le avea. Din momentul în care a priceput că trebuie să le combine, de Gaulle va mătura toate obstacolele din calea sa.
Deocamdată, abonat la ideea de a pune mâna pe putere, lui de Gaulle nu-i rămânea decât să aleagă ritmul ce-i era prielnic pentru a elibera energia pe care o avea din plin. Soldat de meserie, de Gaulle, pentru a ajunge la putere, nu avea la dispoziție decât două variante: fie să preia puterea printr-un, cum spun spaniolii, pronunciamiento, adică printr-o acțiune de forță a armatei care să ducă la răsturnarea guvernului, pe scurt, printr-un putsch, fie să ajungă la putere în mod spondan, dar legitim, în urma unei grave crize politice. Prima variantă presupunea o înclinație către furie, către călcarea în picioare a oamenilor și a democrației, către dictatură, ceea ce nu putea face din cauza educației, a felului de gândi ce-i fusese inoculat de copil. De asemenea, antipatia față de clanuri, față de orice fel de grup de presiune, l-a determinat să opteze pentru a doua variantă.
Unii au bănuit că la mijloc a fost un complot secret din partea lui de Gaulle pentru a pune mâna pe putere. De gaulle nu a fost mai hărăzit decât alții să devină șef de Stat. De Gaulle, pur și simplu, a fost omul care s-a pus la despoziția destinului, a conjuncturilor politice. Cu toate acestea, de Gaulle nu a lăsat nimic la voia întâmplării. Și-a pregătit traseul cu grijă, pas cu pas. A calculat fiecare mișcare. In primul rând, țara trebuia să-l descopere și să afle că nu avea în spatele lui niciun grup de susținere, că nu apaține niciun cerc de presiune, că este în afara partidelor, că nu aparține niciunuia, că nu le este cu nimic dator. Nu va renunța la autodisci-plină. Va cultiva cu mare atenție solitudinea sa voită. Se va înfășura într-o aură de mister suficient de bine pusă la punct pentru a-l proteja.
Primul moment, îndelung așteptat, a fost în data de 6 iunie 1940. Împreună cu cea de-a 4-a Divizie de tancuri, pe care o conducea, se lupta cu germanii. Deși ofițerii din celelalte divizii de tancuri nu erau de acord cu ideile sale, referitoare la strategie, președintele Consiliului de miniștri, Paul Reynaud, apreciindu-l pentru felul cum gândea, îl va coopta în guvern, dându-i funcția de subsecretar de Stat, în cadrul ministerului Apărării naționale, cu gradul provizoriu de general de brigadă. La scurt timp, îl trimite la Londra pentru ai asigura pe englezi că Franța este hotărâtă să reziste germanilor, chiar și pe teritoriul coloniilor pe care le are. Legal investit cu această misiune, de Gaulle va profita pentru a da curs primului său impuls, după cum va relata în primul volum de Memorii de război, apărut la Paris, la editura Plon, în 1954. In timp ce Philippe Pétain îl va înlătura pe Paul Reynaud, acceptând colaborarea cu naziștii, de Gaulle decide să rămână în Anglia, continuând lupta cu Germania lui Hitler.
Al doilea moment, așteptat cu răbdare, a fost în 1944. Războiul nu se terminase. Un vânt de libertate și de dreptate cuprinsese întreaga Franță. În septembrie,1944, de Gaulle a format, cât de repede a putut, un guvern provizoriu ce i-a permis să restabilească instituțiile republicane. Deși de Gaulle a vrut o Franță fără nimic din viața politică ce existase înainte de invazia nazistă, imediat ce acesta a repus în funcțiune instituțiile republicane, rapid au reapărut vechile partide politice, desființate în perioada Pétain. Nu numai că nu și-au schimbat mentalitatea, dar partidele și-au reluat vechile denumiri, au reactivat vechile mentalități, au readus la viață toată fosta clientelă politică. Pe scurt, cum a remarcat și scris ulterior de Gaulle, vechile partide au reaprins micile lor focuri pentru a a reîncălzi micile lor vechi ciorbe pentru fiecare dintre clienții lor. Acest lucru nu i-a plăcut. Vroia cu adevărat o Franță nouă, curățată definitiv de bătrânele lepădături politice, ce stătuseră pitite în timpul ocupației germane, iar acum jucau rolul de mari patroți, de îndârjiți antinaziști, deși, cât au fost germanii în țară, le tremurau chiloții pe ei, de teama zilei de mâine. Confruntat cu această realitate, de Gaulle a luat două decizii: să lase partidele să se desfășoare, libere sub soare, pentru a scoate singure, în văzul lumii, nocivitatea lor și să nu se amestece cu ele pentru a nu fi pătat în niciun fel de mizeria pe care-o răspândeau. În consecință, fără să fie silit de nimeni, din proprie inițiativă, pentru a nu se compromite, în 1946, părăsește puterea de Stat. Va urma o perioadă de singurătate, sau de traversare solitară a deșertului, cum va spune el, ce va dura doisprezece ani.
Va urma al treilea moment, cel din 1958. Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. În altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărļirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. De asemenea, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
