Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick
Astfel, Giuseppe Motta a trebuit să se confrunte cu mișcarea de opoziție declanșată de către deputatul Sprech-er ce milta pentru menținerea neutralității integrale, adoptată, pînă la urmă, fără rețineri, de Parlament. Chiar fără această inițiativă, ce a fost adoptată tardiv, Motta tot a reușit să împingă Elveția către o situație diplomatică indezirabilă.
Aceasta era situația la Berna, în 1939, când Motta își revenea, încetul cu încetul, de pe urma problemelor de sănătate. Abia își revenise, în luna mai, că imediat a început să se implice în rezolvarea problemelor politice presante. în data de 21 mai, cu ocazia unei ședințe a comisiei ce se ocupa de problemele externe, Motta a demonstrat, fără să vrea, că era total irealist și naiv. Fără să înțeleagă care era adevărata realitate politică externă, Motta continua să creadă cu tărie, în ciuda evidențelor, că Italia și Germania militează pentru menținerea păcii. După cum a scris Edgar Bonjour în a sa Istorie a neutralității elvețiene, vol. IV, apărută la Neuchâtel, editura La Baconnière, în 1970, anturajul lui Mot-ta și-a dat, până la urmă seama, că acesta avea o viziune politică total lipsită de rațiune, ignorând sau minimalizând evenimente externe ce nu cadrau absolut deloc cu politica de neutralitate pe care Elveția dorea s-o aplice. Pentru medici începuse să fie tot mai clar că modul cum începuse Motta să abordeze problemele de politică externe era o dovadă că acesta începuse, la modul grav, să fie atins de senilitate.
Câteva zile mai târziu, după ședința Comisiei, din 21 mai, de două ori, hipertensiunea reușește să-l pună la pat. Totuși, în data de 15 iunie, își revine. Deși abia poate să meargă, Motta se încăpățânează și reia activitatea de la Ministerul de care se ocupă. Când l-au văzut în ce hal era, cu starea de sănătate, subordonații s-au îngrijorat. în data de 27 august 1939, când Adunarea federală, presimțind că războiul va cuprinde Europa occidentală, avea de gând să numească un general, în persoana lui Henri Guisan, decizie luată doar când un conflict ara-mat izbucnea în apropierea granițelor helvete, Giuseppe Motta s-a opus cu tărie mobilizării generale a armatei elvețiene. A argumentat că șansele de a fi pace sunt foarte mari, declarându-se încrezător în intențiile pacifiste ale Germaniei, conform declarațiilor de moment ale lui Hitler care, în realitate, își ascundea adevăratele intenții. “Dacă Elveția va fi amenințată, spunea el, vom avea în al III-lea Reich un Stat dispus să discute cu noi într-un mod care va fi de folos intereselor noastre externe.” Acum, după atâția ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, când medicina a făcut progrese, Motta ar fi fost diagnosticat ca fiind atins de boala lui Alvarez.
Pe 3 noiembrie 1939, un al doilea atac de paralizie îl doboară. Totul s-a întâmplat în timpul reuniunii Consiliului federal, când piciorul stâng i-a paralizat în totalitate. O lună mai târziu, când are loc realegerea membrilor Consiliului, spre uimirea tuturor, se prezintă și reușește să fie reales de către cei ce erau partizanii săi necondiționați, la fel de orbi ca și el, sub aspect politic, rămânând, astfel, șeful departamentului politic. Cu toate acestea, boala progresează. Acum, progresele nefaste ale bolii se văd cu ochiul liber. De data aceasta, nu se mai poate folosi de mâna dreaptă. Nu mai poate să scrie, ceea ce dezvăluie că două emisfere cerebrale sunt definitiv afectate de boală. Totuși va reuși să impresioneze pe cei ce-l văd, în ciuda tenului gălbejit al feței, a privirii febrile și a vocii tot mai răgușite. Ascultându-l, cei din jurul său își dau seama, cu groază, că Motta încă nu realiza că era grav bolnav. Astfel, în ziua de 19 ianuarie 1940, Motta nu-și va da seama că părăsea pentru ultima dată sala deliberărilor. Jurnaliștilor care îl vor saluta la ieșirea din sala, le va spune cu dificultate: “Domnilor, niciodată nu m-am simțit mai capabil ca acum să continui munca începută !”. Patru zile după această declarație, un nou și ultim atac de paralizie îi va provoca moartea.
Motta va lăsa în urma sa o datorie pe care Elveția o va plăti din plin, după terminarea războiului. Elveția va încerca să reia relațiile diplomatice cu URSS-ul. în ciuda intervenției personale a lui Winston Churchill pe lângă Stalin, acesta din urmă nici nu a vrut să audă de Elveția. Mai mult chiar, din cauza amintirii nefaste lăsate de Giuseppe Motta, rușii s-au opus cu tărie ca noul sediu al ONU să fie stabilit la Geneva, în clădirea desființatei Societăți a Națiunilor. Moscova a preferat ca ONU să fie plasat la New York și au avut câștig de cauză. Imaginea unei Elveții total neutre a avut mult de suferit din cauza politicii externe practicate de Giuseppe Motta. Vor trece ceva ani de zile până ce Elveția să reușească să impună iarăși, în cancelariile lumii, imaginea unui Stat neutru.
Deci, războiul s-a terminat. în capitalele Statelor aliate, lumea dansează de bucurie, sărbătorind armatele victorioase. Parlamentele civile își reiau activitatea. în sfârșit, venise vremea ca cei vinovați să plătească cu vârf și îndesat. Spre deosebire de restul lumii, Biserica nu prea se bucură de înfrângerea Germaniei naziste. Adevărul este că Biserica trecea printr-o stare de jenă. Biserica se compromisese foarte grav. Se compromisese cu guvernul nazist de la Berlin. Se compromisese cu Ben-ito Mussolini căruia i-a arătat o prietenie mai mult decât superbă. Se compromisese cu Franco, pe care l-a declarat “Soldatul lui Dumnezeu”, oferindu-i medalia lui Christos deoarece dictatorul spaniol ajutase Vaticanul să-și recupereze proprietățile ce reprezentau un sfert din teritoriul hispanic, în plus, decretând catolicismul ca unică religie de Stat, celelalte religii fiind interzise în peninsula iberică.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. Totodată, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
Lumea, condusă de bolnavi (100)
Date: