Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
În februarie 1945, la Yalta, aparent, Sta-lin încă arăta bine, manevrându-l cu ușurință pe Roosevelt, sub privirile furioase ale lui Churchill ce se resemnase să fie doar un simplu spectator la modul în care era împărțită lumea. O sută cincizeci de zile mai târziu, la Potsdam, Stalin era din nou în fața unui Churchill teribil de resemnat că Marea Britanie, după noua configurare a sferelor de influență, nu mai avea niciun cuvânt de spus în fața sovieticilor și americanilor. De data aceasta însă, Stalin, sub aspect fizic, nu mai era ce fusese la Yalta. Acum părea slăbit, răsufla și se mișca greoi, nemaireușind să se impună în fața lui Harry Truman, vioi, ce-l privea drept în față cu ochii reci al celui care nu era dispus la compromisuri cu sovieticii. Atunci, referitor la Stalin, se speculase că era doar o slăbiciune trecătoare, că acesta, în mod sigur își va reveni destul de repede.
Truman le va spune celor doi interlocutori un lucru ce-i va lăsa cu gura căscată: “Statele Unite aveau arma supremă“ Pe 24 iulie, Truman a fost anunțat că fusese experimentată cu succes, la Alamogordo, în deșertul statului New Mexic, o armă teribil de eficientă ce făcea din americani puterea militară numărul unu, din lume. Cum a aflat, imediat, în aceiași zi, Truman, fără prea multe înflorituri oratorice, la modul cel mai sec cu putință, i-a pus pe Stalin și Churchill în fața faptului împlinit. Cel doi nu au mai avut nimic de comentat. Pe scurt, Truman le comunicase că Statele Unite posedau bomba atomică. Deja, a doua bombă era transportată, în Pacific, în cala crucișătorului Indianapolis, ce se îndrepta spre insula Tinian. În data de 6 august, bomba va fi lansată asupra Hiroșimei. Trei zile mai târziu, americani lansau a treia bombă atomică asupra orașului Nagasaki. Truman sperase, anunțând oficial existența concretă a bombei atomice, că Stalin și Churchill vor cădea pe spate, dar cei doi au rămas impasibili. După cum va relata André Fontaine în lucrarea sa, Istoria războiului rece, vol. I, apărută la Paris, la editura Fayard, în 1974, impasibil, Stalin s-a mărginit să spună, pe un ton neutru, că “speră ca arma să fie folositoare la potolirea definitivă a japonezilor”.
Comentatorii politici, de la vremea respectivă, au pus indiferența lui Stalin pe seama faptului că știa deja de existența bombei atomice datorită serviciilor de spionaj sovietice foarte eficiente ce operau pe teritoriul Statelor Unite, chiar dacă, oficial, rușii și americanii erau aliați și… prieteni. Pe de altă parte, medicii au pus indiferența lui Stalin pe seama faptului că orice bolnav de arterioscleroză, din momentul în care începea să fie tot mai conștient de afecțiunea de care suferea, era mai mult preocupat de evoluția bolii sale, fiind, sub aspect comportamental, cam indiferent la ce se mai întâmpla în jurul său. Se pare că Stalin era preocupat, mai degrabă, de timpul de coagulare a sângelui și de apariția indiciilor ce puteau atenționa asupra posibilei produceri a unui nou infarct de miocard. Acum, se știe că, începând cu vara anului 1945, toți cei care aveau tangență cu Kremlinul observaseră cum Stalin era mai mult preocupat de starea sa de sănătate. Stalin începuse să se închidă tot mai mult în el, nu mai era dispus să comunice cu lumea, având momente neașteptate când era teribil de furios, dând frâu liber impulsurilor sale ce-l determinau să ia decizii înfiorătoare.
Primele semne ale teribilei sale schimbări de spirit au apărut destul de repede. În primul rând, s-a observat faptul că nu mai avea niciun pic de simț critic. Nu mai era capabil să accepte ironia. Sub masca idiferenței, pe care o afișa în public, apropiații săi au descoperit, cu îngrijorare, că suferea de un teribil complex de inferioritate. Unul dintre tovarășii săi din tinerețe, din perioada muncii de agitație politică, în Georgia, Joseph Iremachvili, avea să consemneze în Stalin und die Tragödie Georgiens: “Koba n-a fost niciodată capabil să glumească cu cei din jurul său sau să accepte glumele celorlați, despre el”. În 1920, Stalin a fost singurul membru al biroului politic ce n-a fost subiect de ironie pentru caricaturistul Pravdei, Boris Efimov, acesta neavând curajul de a glumi pe seama lui. În schimb, Efimov a realizat foarte multe caricaturi avându-i ca subiect pe Troțki sau pe Lenin. În 1945, Stalin s-a supărat când, la Yalta, Roosevelt i-a spus că el și Churchill îl porecliseră “Unchiul Joe”. Începând cu 1 iulie 1945, râsul și satira deveniseră crimă de lèse-majesté, la Kremlin.
Al doilea semn, ce indica o gravă alterare a stării de sănătate a lui Stalin, a fost degradarea mecanismelor de gândire în ceea ce privește atitudinea față de știință, în special față de medicină. Toți cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Stalin, dacă au reușit să-i supraviețuiască, vor spune că georgianul nu putea să accepte ideea că viața sa depindea de cineva sau de ceva. Stalin nu putea să se resemneze că existența sa fizică, după 1945, depindea în totalitate, nu de voința sa, ci de buna funcționare a unei simple arteriole. Cu alte cuvinte, soarta URSS-ului și a rușilor depindea de starea în care se aflau vasele de sânge ale lui Stalin. Vulnerabilitatea sa fizică îl va face să depindă în totalitate de cei ce-l îngrijesc, ceea ce-i va displace extraordinar de mult, fiind până atunci obișnuit ca alții, chiar întreg poporul să depindă de voința sa, ca destinele altora să fie modelate de felul său de a percepe și înțelege lume, chiar de toanele lui de moment. Ajuns, din motive de sănătate, la mâna medicilor, Stalin, neobișnuit cu această nouă situație, va dezvolta un sentiment de ură profundă față de aceștia. Astfel, Stalin va da dovadă de neîncredere față de adevărații oameni de știință, favorizând șarlatanii. Unul dintre aceștia, ce se va bucura din plin de bunăvoința lui Stalin, va fi Trofim Lisenko, inginer agronom, creatorul unei teorii în domeniul geneticii, care-i va scandaliza pe savanți. Lisenko este convins că toate reflexe căpătate se transmit prin ereditate ca și cele înnăscute. În ciuda faptului că savanții considerau teoria lui Lisenko ca fiind o erezie, nu numai că i se va acorda premiul Stalin, dar va ajunge deputat în Sovietul suprem. Și nu este singurul caz.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. În altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. Totodată, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
Lumea, condusă de bolnavi (120)
Date: