Lumea, condusă de bolnavi (127)

Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick
Primele derapaje ale politicii lui Hrușcev nu vor întârzia să se manifeste, în defavoarea URSS-ului. Denunțând, în data de 10 noiembrie 1958, înțelegerile stabilite între URSS, pe de o parte și Statele Unite, Anglia și Franța, pe de altă parte, în legătură cu statutul Berlinului, Hrușcev făcea public ceea ce gândeau stăpânii din culise ai Rusiei sovietice: nu se va permite nicio reunificare a celor două Germanii. De asemenea, declarațiile sale publice vor declanșa cea mai gravă criză politică din perioada războiului rece. Această criză, nedorită mai ales de către Occident, va dura patru ani. Colac peste pupăză, în iunie 1959, o dispută în plan ideologic îl va plasa în poziția de adversar al Chinei, ceea ce-l va determina să denunțe tratatul nuclear secret pe care tocmai îl semnase cu Pekinul. Bomboana de pe colivă va fi incidentul public pe care-l va provoca, în iulie 1959, în timpul vizitei oficiale la Moscova a lui Richard Nixon, pe atunci vicepreședinte al Statelor Unite.
în ceea ce privește incidenul cu Nixon, trebuie să recunoaștem că Hrușcev a fost zgândărit în mod gratuit de către vicepreședintele american. Nixon venise la ruși să inaugureze oficial o expoziție având ca subiect habitatul amrican. Partea proastă a lucrurilor este că Nixon trans-formse expoziția de la Moscova într-o arenă politică, pentru a le demonstra americanilor că este cel mai indicat pentru a deveni președintele Statelor Unite, după Dwight Eisenhower. Hrușcev a văzut în gestul lui Nixon o jignire la adresa stilului de viață sovietic și, fără să se gândească prea mult, a făcut explozie. Astfel, întreg corpul diplomatic, prezent la inaugurarea expoziției, a rămas blocat când l-a văzut pe Hrușcev declanșând atacul isteric împotriva lui Nixon.
Confruntarea dintre cei doi, imediat a fost calificată de psihiatri ca fiind o luptă îndârjită dintre un maniaco-depresiv și un obsesion-al-compulsiv. Agresiv din fire, Hrușcev improvizează. Scopul său este să-i câștige de partea sa pe diplomații care râd. Sare la gâtul lui Nixon, folosește comparații uimitoare, dă dovadă de un orgoliu copilăresc. Se jură că URSS-ul nu numai că va ajunge din urmă Statele Unite, dar va reuși să-i depășească pe americani în toate domeniile de activitate, că aceștia vor dori să trăiască ca rușii, că se vor oftica pe succesele rușilor. Nixon se dovedește a fi, după cum au remarcat toți cei prezenți, involuntar, la confruntare, mult mai abil decât Hrușcev. Nixon este un tip șiret, care se pregătise temeinic pentru o confruntare violentă cu Hrușcev. Meticulos, perfecționist, tupeist, încăpțânat, Nixon a știut cum să-și pledeze cauza. Cu toate acestea, Hrușcev reușește până la urmă să-l scoată din sărite pe Nixon. Enervat, acesta din urmă îi va spune lui Hrușcev, de față cu toată lumea: “Cel ce scoate spada, va muri chiar din cauza spadei!”. De fapt, după cum se va remarcat ulterior, confruntarea dintre cei doi a fost un perfect exemplu de ceea ce se poate întâmpla când doi oameni de Stat nu mai sunt capabili să-și controleze starea de maximă nervozitate, mai ales că totul a derapat de la o chestiune de tot râsul: Hrușcev s-a încăpățânat să susțină sus și tarea că felurile de mâncare consumate de ruși sunt cu mult mai superioare și mai bine gătite celor americane.
După acest bâlci, ce a fost un deliciu pentru presa din întreaga lume, în septembrie 1959, Hrușcev efectuează o vizită fulger în Statele Unite. Desigur, Hrușcev reușește din nou să uimească întrega lume diplomatică, mai ales pe politicienii americani, dar, în ciuda planurilor concepute în culisele Kremlinului, totul începe prost. în urma întâlnirii cu reprezentanții mass-mediei din Statele Unite, la Washington, unde totul ar fi trebuit să se desfășoare calm, politicos, primul om din Statul sovietic devine iar nervos și, iritat de unele întrebări ale jurnaliștilor, amenință că-și face bagajele și pleacă acasă. Cu chiu, cu vai este calmat, dar aceași scenă se va repeta la Los Angeles, unde va avea un schimb de replici așa de violent încât cei prezenți au avut impresia că puțin a lipsit ca Hrușcev să nu-l ia la bătaie pe primarul orașului. Prim-rea călduroasă de care are parte la San Francisco îl va calma definitiv pe Hrușcev. în Statul lowa, după ce se plimbă pe câmpurile plantate cu porumb, după ce vizitează supermarketurile și vede snacks-urile, începe să-și exteriorizeze așa de mult admirația încât unii își fac cruce, alții abia reușesc să se bțină să nu izbucnească în râs. După două zile de discuții cu Dwight Eisenhower, la Camp David, nu se mai poate controla și spre uimirea tuturor, inclusiv a președintelui Statelor Unite , va striga brusc: “Trăiască prietenia sovieto-ameri-cană!”. Gestul lui Hrușcev te făcea să crezi că se terminase definitiv cu războiul rece. Prin manifestările publice ale lui Hrușce arta rușilor de a face politică, începe să devină tot mai puțin credibilă, dar, în schimb începe să fie tot mai mult percepută ca fiind extrem de pitorescă. După ce la rândul său a avut de a face cu Hrușcev, generalul de Gaulle va declara public, exprimând ceea ce gândeau mulți șefi de Stat: “Stalin era un personaj dostoievskian. Când e vorba de Hrușcev, să nu căutați să descoperiți în gândirea sa influențe din Marx sau Lenin. Hrușcev este un personaj gogolian, este întruchiparea lui Taras Bulba!”.
Drama tuturor maniacilor depresivi ce oscilează între sentimentul asumării păcatului și exubeanța dorinței, este că nimeni nu le poate anticipa reacțiile. Ei trec brusc, pe neașteptate, de la atitudinea de umiliță, de la acceptarea fără comentarii a pedepsei pe care trebuie s-o suporte, la cea de a se bucura de viață cu o lăcomie necontrolată, canibalică. Hrușcev era un animal de pradă incomod, imprevizibil. La începutul anului 1960, Hrușcev nu se mai poate controla și va călca în străchini. începuse să aibă apucături de om ce mai mult simțea nevoia de a distruge, decât de a construi ceva durabil. Astfel, va jigni și va asmuți Pekinul care din acel moment îl va urî definitiv. Capturarea unui avion spion american și a pilotului acestuia, pe teritoriul sovietic, îi va provoca o bucurie vecină cu nebunia, determinându-l să torpileze coferința de la Paris dintre șefii de Stat. Culmea, se va lega de președintele Eisenhower, pe care-l va jigni în public, după ce, cu opt luni în urmă, îl luse în brațe și-l pupase, la Camp David: “Este priculos să-i permiți unui asemenea om să conducă o națiune. Poate încurca lucrurile pe care cu greu le mai poți desface, după aceea”. Concluzia sa contazice tot ceea ce spusese mai înainte: “I se poate încredința conducerea unei grădinițe de copii”. Cuvintele îi ies pe gură făâră niciun pic de control. Hrușcev lasă impresia că nu mai percepe sensul clar al cuvintelor pe care le folosește.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. Totodată, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.