Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick
“Mai sunt de precizat două aspecte: nu trebuie sub nicio formă ca Hrușcev să fie comparat cu Stalin, iar amintirea acestuia din urmă nu trebuie să influențeze impresiile despre actualul conducător al URSS-ului. Spre deosebire de Stalin, Hrușcev nu-și ascunde gândurile și nu se ferește să spună pe față ceea ce gândește. Dimpotrivă, este expansiv și caută cu orice preț să fie în lumina reflectoarelor scenei politice. Stalin asculta cu foarte mare atenție tot ce i se spunea și prefera să nu-și facă cunoscute gândurile. Hrușcev este foarte vobăreț și nu încearcă să ascundă concluziile la care ajunge după ce discută cu interlocutorul său. Hrușcev trebuie încurajat să vorbească liber, în felul acesta putându-se afla destul de ușor ce gândește și, dacă este cazul, să fie blocat. Asrfel, se pot afla mult mai multe lucruri importante decât ar lăsa să se întrevadă din declarațiile oficiale. Lăsându-l să vorbească liber, poate fi, la un moment dat, oprit brusc. Ideal ar fi ca președintele Kennedy să-i pună întrebări pentru a-l întărâta să spună ce gândește cu adevărat. Este recomandabil ca întrebările să se refere la fapte concrete.
Din punct de vedere pur tehnic, va preciza în continuare Bryan Wedge, un om normal nu poate să-i țină piept lui Hrușcev care este plin de o energir de mișcare și vorbire ce depășește cu mult nivelul mediu. De fapt, Hrușcev, pentru a avea câștig de cauză, folosește un truc vechi de câ nd lumea: prelungește intenționat durata unei conferințe pentru a-i face pe interlocutorii săi să cedeze nervos și, ajungând în stadiul de maximă oboseală, să-i dea câștig de cauză lui Hrușcev. Este foarte recomandabil ca întâlnirile și discuțiile cu Hrușcev să dureze cel mult nouăzeci de minute, nu mai mult, să aibă loc doar două sesiuni de discuții cu el, în douăzeci și patru de ore și, de asemenea, este bine ca tot în ziua respectivă, să aibă loc doar o singură conferință de presă. Precizez încă o dată: nu trebuie ca Hrușcev să reușească să-și obosească nervos interlocutorul”.
Raportul lui Wedge scoate în evidență interesul foarte mare pe care-l manifesta Casa Albă în analizarea temperamentului conducătorilor altor State ce intrau în zona de interese politice și economice a Statelor Unite. Fiecare conducător al unei țări era analizat în amănunt, căutându-se să se găsească cât mai repede și mai precis punctele slabe ale temperamentului acestuia. De asemenea, se căuta să se afle și ce posibile vicii avea, ce manii sau complexe îi domina subconștientul. Toate aceste date erau analizate cu un singur scop: ca respectivul președinte de Stat să poată fi mai ușor manevrat pentru facilitarea atingerii scopului urmărir de către guvernul america. Din această cauză, Washingtonul a acordat o mare atenție analizei atât medicale, dar și psihologice, vizând pe toți președinții Statelor ce intrau în vizorul Caseiu Albe. Bazându-se în totalitate pe analiza psihologică, ceea ce era o premieră, la nivel mondial, în relațiile diplomatice dintre cele două mari puteri mondiale de după cel de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite și URSS, Kenndy a putut să rezolve pozitiv criza cubaneză a rachetelor nucleare fără să-l întărâte pe Hrușcev și nici să-i lase acestuia impresia, periculoasă, că este un învins. Kennedy a manevrat așa de abil, bazându-se pe informațiile de ntură psihologică, încât i-a lăsat lui Hrușcev impresia că el este cel ce a salvat omenirea, oprind declanșarea unui război nuclear. Pe de altă parte, ne putem întreba dacă Hrușcev nu a fost greșit sfătuit de către consilierii săi, deoarece se știe că aceștia erau la curent cu faptul că președintele american era atins de boala lui Addi-son, putând exploata acest aspect în folosul diplomației sovietice. Cu toate acestea, se pare că echipa de consiliri a lui Hrușcev nu s-a gândit să speculeze faptul că președintele Kennedy era bolnav.
Ceea ce trebuie precizat este faptul incontestabil că Hrușcev are meritul de a fi operat schimbări importante în ceea ce privește politica internă și internațională a URSS-ului, impunând necesitatea coexistenței pașnice între State și oprirea experiențelor nucleare. Dar, în ciuda acestor performanțe politice pozitive ale lui Hrușcev, Biroul Politic îl va da jos de la putere, în 1964, din cauza hipomaniei de care va dat tot mai mult dovadă în luarea deciziilor ce riscau să afecteze grav interesele interne și externe ale Statului sovietic. De asemenea, i se va reproșa ulterior lui Hrușcev și faptul că a pierdut totul în războiul diplomatic din timpul crizei cubaneze.
Problema este dacă Hrușcev își dădea seama că pământul începuse să-i fugă de sub picioare. Se pare că da, deoarece, după cum vor povesti mai târziu unii dintre apropiații săi, în data de 12 ianuarie 1962, când se afla în una din stările sale de maximă depresie psihică, Hrușcev ar fi spus, fără să se adreseze cuiva anume: “Am ajuns deja la vârsta când trebuie să te pensionezi și începi să ai sentimentul foarte neplăcut că nu mai ai nicio preocupare, că nu mai ești de folos societății așa cum erai pe vremuri, când erai în deplinătatea forțelopr fizice și mentale”.
In anii 1963 și 1964, începe să facă tot mai multe greșeli de interpretare a aveni-mentelor interne și externe, ideile pe care le emite sunt tot mai confuze, începe să vadă peste tot numai dușmani, începe să persecute mai rău decât o făcuse predecesorul său Stalin pe care-l criticase după ce acesta murise și, ceea ce devenise insuportabil, îcepuse să se amestece, cu naivitate, în domeniul artistic și literar, impunând indicații din ce în ce mai absurde. Prin acest nou comportament, Hrușcev corespunde perfect tipului de individ maniaco-depresiv, descris foarte bine de către psihiatrul francez Pinel: “Maniile maniaco-depre-sivilor sunt rezultatul celor mai vehemente pasiuni pe care le au, care ajung să le stăpânească felul de a gândi. Faptele lor sunt fructul entuziasmului exaltat și de necontrolat. Ceea ce fac este din cauza fanatismului de care dau dovadă, din cauza faptului că simt nevoia de împlinire a ceva miraculos, acel miraculos care să dea viață himerelor ce-i bântuie, să ducă la concretizarea a ceea ce-și imaginează că este folositor, că este bun pentru toată lumea, fără să mai fie capabili să înțeleagă că faptele, gândurile lor îi duc spre dezastrul definitiv Este un delir vesel, jovial, incoerent. Pe scurt, este expresia unui orgoliu imens cer se bazează pe aparatul pompos al funcțiilor deținute și pe valul imens al lingușelilor ce întrețin cultul personalității”. Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. In altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. Totodată, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
