Adevărata cale pe care oamenii nu o găsesc singuri

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Dacă unii nu ştiu, le spunem: creştinismul nu este religia nici a proletarilor, nici a capitaliştilor. Creştinismul nu judecă oamenii după clasa căreia îi aparţin şi nici după cantitatea averii, dreptatea fiind mai presus de interesul unei clase. Creştinismul apreciază prezenţa iubirii şi dispoziţiei de jertfă, iar în ce priveşte problema socio-eco-nomică, creştinismul apreciază după prezenţa în om a avidităţii şi lăcomiei sau după cum sunt gata a se jertfi averea de care dispun, pentru binele general. Proprietatea particulară ca şi cea comună nu sunt infailibile, dimpotrivă. Toate bunurile aparţin tuturor oamenilor îndeobşte, numai folosirea şi administrarea poate fi distribuită într-o formă sau alta, căci omul nu este decât un administrator, slujitor, săditor şi lucrător în această viaţă trecătoare.
Mântuitorul Hristos a venit în lume să arate oamenilor adevărata cale ce duce la mântuire, pe care oamenii nu sunt în stare să o afle singuri. El a dat, totodată, şi mijloacele necesare.
Pentru renaşterea şi înnoirea oamenilor, sunt două căi: una care constă în stabilirea aşezămintelor guvernamentale, promulgarea legilor, rezolvarea problemelor etice, politice şi economice – calea reglementărilor, şi o altă cale care constă în schimbarea minţii şi a inimii – calea credinţei.
Prima cale au ales-o toţi reformatorii sociali ai omenirii. A doua cale nu stă doar în puterea oamenilor; este cea pe care a urmat-o Hristos, fapt care dovedeşte originea divină. Mântuitorul lisus Hristos nu a dat oamenilor legi juridice, sociale, economice etc., ci a făcut ceva mai mult, ceva de care depinde şi buna rânduire a acestor legi. El a îndreptat şi a înnoit minţile şi inimile oamenilor. El a sădit seminţe noi de viaţă, a sădit în suflete adevărul şi iubirea, care sunt fundamentul interior pentru orice lege. De aceea, creştinismul rezolvă toate problemele judecându-le din interior spre exterior, „căci unde este comoara voastră acolo-i şi inima voastră”.
Creştinismul recunoaşte că bunurile materiale „pâinea de toate zilele” sunt valori. Prin mijlocirea lor se şi pot manifesta iubirea şi mila. Bunurile materiale sunt valori subordonate, nu unice şi nici supreme: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu” (Matei 4,4). De aceea, Mântuitorul sfătuieşte: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6,33). Suprema valoare este deci „Împărăţia lui Dumnezeu”, împărăţia iubirii şi a comuniunii. A doua valoare este Dreptatea sau voia Creatorului pentru făptura Sa. lar valoarea a treia este „pâinea” – cea care se subordonează celor două, chiar dacă ne pare mai reală şi îi simţim mai mult necesitatea. Se poate jertfi gospodărirea şi tehnica în vederea dreptăţii şi a iubirii, dar nu se poate jertfi iubirea şi dreptatea în favoarea gospodăririi.
De aceea, menirea Bisericii este a renaşte spiritual omenirea, pentru că deasupra dezvoltării artificiale a civilizaţiei, deasupra vieţii pământeşti, omenirea trebuie să trăiască viaţa spirituală, prin puterea căreia să ajungă la viaţa veşnică. Drept urmare, Biserica analizează şi apreciază toate mişcările social – economice, cum păstrează şi cultivă iubirea, libertatea şi demnitatea omului, om care poartă în sine chipul divin. Biserica luptă să promoveze principiile creştine, pentru că, aşa cum spune Sf. Pavel: „Nimeni nu poate pune altă temelie vieţii decât cea pusă -lisus Hristos, El este principiul, temelia şi raţiunea existenţei noastre. De zideşte cineva pe această temelie, lucrul lui se va face cunoscut în veci.
Acum, mai mult ca oricând, Biserica îi cheamă pe credincioşii ei la o luptă viguroasă, să participe toate forţele conştiente la rezolvarea problemelor universale, sociale, umane, privite din punct de vedere creştin, făcând să amuţească rezolvările tendenţioase, extremiste şi distrugătoare. Biserica cere ca fiecare să se angajeze după talantul lui, să slujească lui Hristos, producându-se în acest fel unitatea diferenţelor. Acesta este felul în care Biserica participă la problemele vieţii sociale. Biserica este cea mai calificată instituţie care să grăbească realizarea acelor idealuri care scânteiază în zări depărtate, idealul păcii între oameni şi popoare.
Spre aceste ţărmuri să se îndrepte „corabia omenirii”.