Atenţionare divina

Preot Ioan ŞTEFĂNESCU
S-a ajuns la vorba Mântuitorului că „duşmanii omului sunt casnicii lui”, prin faptul că nu tragem toţi în aceeaşi direcţie, adică spre Dumnezeu, căci singurul reper fix pentru toţi în lumea aceasta El este. Să vă dau cel mai recent exemplu pe care l-am aflat. O tânără cunoaşte pe Dumnezeu şi mila Lui o cheamă să-l urmeze. Se hotărăşte să intre într-o mănăstire. Părinţii o ameniţă că: sau o omoară pe ea sau se sinucid ei şi până la urmă o scot din mănăstire, deşi mai au şi alţi copii lângă ei şi nu rămân singuri, aşa cum exagerează ei. Întoarsă acasă de la mănăstirea unde vrea să meargă, nu o mai lasă nici să vină la biserică, deşi asta o face pe copilă să fie profund nefericită; ba mai mult vor s-o mărite cu forţa cu cineva hotărât de ei.
Vă întreb şi pe dumnea-vostră: este aceasta dragoste părintească? Nu cumva este egoism? Nu este doar o dorinţă de a se pune ei la dăpost la I I
bătrâneţe, că doar de aceea au făcut-o şi au crescut-o, nu? Au cheltuit cu ea, să rămână lângă ei să-şi plătească datoriile, nu-i aşa?
Aceşti părinţi parcă nu vor să vadă exemplele din jur prin care asemenea dorinţe se pot arăta deşarte. Câţi părinţi au copii lângă ei şi tocmai aceştia le fac viaţa grea?! Câţi părinţi au copiii lângă ei şi mor precum câinii, cu totul uitaţi de ei?! Sau câţi părinţi au copii lângă ei dar şi aceştia, deşi ar vrea, sunt neputi-incioşi în a le uşora bătrâneţile sau bolile, dacă le îngăduie Dumnezeu să vină peste ei suferinţe cumplite?! În schimb, pentru rugăciunile făcute de fiica lor la mănăstire pentru părinţii lăsaţi în grija lui Dumnezeu în lume, s-ar putea bucura prin mila lui Dumnezeu de o bătrâneţe ocrotită şi un sfârşit în care să nu aibă aşa de mare nevoie de ajutor de la oameni, care oricum nu l-ar putea da. „Nu vă puneţi nedejdea în oameni, ci în Dumnezeu” – ne sfătuieşte Sf. Scriptură.
Este un caz de dragoste pătimaşă prin care asuprim pe cei din jur. S-ar putea lipsi astfel de părinţi de prezenţa copiilor, chiar să nu-i mai vadă niciodată în viaţă şi nici mare ajutor de pe urma lor să nu aibă, dacă i-ar şti, de exemplu, căsătoriţi în America. Se mulţumesc „să-i ştie bine”, dar de fapt pe calea pierzării pe care o urmează şi ei, căutând fiecare şi peste tot bunăstarea acestei lumi ca tot binele ce poate fi dorit. Dar la mănăstire, nu!
Ce păcat! Cum se înşală oamenii! Cum se duc ei de bunăvoie pe calea pierzării! Oare nu au auzit şi ei de atenţionarea divină: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic
de Mine”?
Dacă toată inima noastră trebuie să fie plină de dragoste pentru El, înseamnă că ceilalţi încap acolo doar prin El, deci ajungem la a-i iubi pe oameni pentru că mai întâi îl iubim pe Dumnezeu şi nu invers, cum cred cei mai mulţi dintre noi. Sfinţii Părinţi au subliniat că ajungem la oameni prin Dumnezeu şi nu la Dumnezeu prin oameni.
Fără a-l iubi pe Dumnezeu nu puteam iubi pe toţi oamenii, ci doar selectiv pe câţiva: părinţi, rude, prieteni, binefăcători… şi o asemenea dragoste de care să nu ne putem desprinde pentru a face loc şi altora în inima noastră. Dacă îl iubim însă mai întâi pe Dumnezeu, vom vedea chipul Lui în orice semn al noastru şi prin El vor avea loc toţi oamenii în inima noastră lărgită de harul dumnezeiesc.
Dacă măsura dragostei pentru Dumnezeu a fost descrisă astfel: „Să iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”, împlinind acestă poruncă, cum am putea iubi pe altcineva mai mult?! Numai dacă îl iubim pe Dumnezeu prea puţin am putea iubi pe alţii mai mult decât pe El. Un sfânt părinte a spus că „cine nu dă lui Dumnezeu primul loc în viaţa lui, nu îi dă nici un loc”. Pe bună dreptate, cel ce se iubeşte pe sine sau pe alţii mai mult decât pe Dumnezeu nu este vrednic de El.
Dumnezeu nu ne interzice să îi iubim pe ceilaţi ca şi pe El, dar nu mai mult decât pe El, sau mai bine zis, fără a-L coborâ pe El sub oameni.
Dacă nu ţinem cont de aceste lucruri, ne păgubim singuri; chiar noi ridicăm un zid între noi şi Dumnezeu, prin cei pe care îi iubim mai mult decât pe El. Pe fiecare om trebuie să-l aşezăm pe locul cuvenit în inima noastră, dar pe primul loc trebuie să fie aşeazat Dumnezeu. Atenţie, dar!