Avem nevoie de discernământ

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Am trăit o perioadă de frământări, gândindu-mă serios la ceea ce reprezintă pentru mine neamul meu. Am privit spre trecut şi am găsit o mulţime de oameni inegalabili. Români care şi-au îmbrăcat ţara într-un nimb al sfinţeniei. Lumina lor venea din lumina lui Hristos care, cu Cuvântul Său, luminează tuturor.
Deschizând cărţile marilor trăitori creştini, am plâns de bucurie pentru că am dat de o altă formă de teologie, teologia ca viaţă şi nu ca exerciţiu al raţiunii. O mare parte dintre aceşti trăitori creştini i-a avut ţara în preajma începutului de secol al XX-lea. Îmi aduc aminte cum Horia Roman Patapievici, unul dintre gânditorii contemporani, spunea într-o emisiune TV că, mereu a avut o impresie rea despre România. În schimb atunci când a trebuit să se întâlnească direct, faţă către faţă, cu cititorii săi, şi-a redescoperit ţara îmbrăcată într-o altă haină: „decentă, vie, generoasă, cultă şi plină de farmec”.
Bucuria comuniunii dintre români a existat şi chiar la un nivel destul de ramificat. Politicieni, oameni de literatură, istorici, oameni de bine, preoţi, oameni simpli, au ştiut să trăiască într-un gând, îmbrăţişându-se mereu spre o „Unire”. Ceea ce m-a surprins, gândindu-mă la aceşti ani, şi pe baza informaţiilor avute, este că Biserica a avut un rol extrem de important, împletind actul de credinţă cu iubirea de neam. Neamul nostru trăia în Biserica lui Hristos şi ca Biserică a lui Hristos.
Acum stau şi-mi pun o întrebare legitimă: „Noi, am contribuit oare cu ceva ia conservarea acestei împliniri a neamului nostru?” Nu prea cred. Dacă privesc la cei din jurul meu, la întrebarea pusă, îmi dau acelaşi răspuns.
Ar trebui să ne gândim dacă prin felul nostru de viaţă dorit occidental pierdem sau nu. Ar trebui să ne gândim că Dumnezeu ne-a dat viaţă, nu agitaţie.
Dacă pătrundem în viaţa lumii noastre, vom observa că oamenii nu mai au timp. Tot omul aleargă spre ceva. Este agitat pentru că trebuie să-şi realizeze şi să se realizeze. Mai mereu mă cred exclus modului de viaţă al lumii în care trăiesc. Şi elevii la şcoală mă întrebau dacă nu cumva timpul se scurge prea repede. Oamenii nu mai pot să se relaxeze, să stea să gândească, pentru că nu mai e timp. Bătrânii, care ar trebui să-şi trăiască anii înaintaţi ai vieţii în linişte, nu mai au timp pentru că muncesc în continuare spre a se întreţine. Copiii legaţi de prea multe materii de la şcoală nu-şi mai pot trăi copilăria. şi e greu să fii prins în acest val al agitaţiei contemporane, când omul se gândeşte doar la el şi caută multe doar pentru el. Această căutare exagerată duce la o formă de viaţă mecanizată, asemenea unei mâncări fără gust. Oamenii nu mai trăiesc viaţa ca pe o bucurie, ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu, şi atunci „Unirea” neamului s-a risipit.
În această agitaţie a lumii de azi nu-mi găsesc bucuria liniştirii. Trec prin gânduri, oscilez de la slava deşartă, de la pornirile răutăcioase, până la acea luptă împotriva banului şi a indiferenţei. Toate aceste neputinţe pot fi depăşite, dacă omul contemporan ar ieşi din agitaţie şi s-ar gândi la Dumnezeu, cerându-I ajutorul.
Un bătrân care nu de mult a trecut la cele veşnice, îmi spunea că, dacă ar trebui să se nască în aceste vremuri, mai bine nu s-ar întâmpla lucrul acesta. îmi spunea că nu poate înţelege viaţa fără hora din sat, fără întâlnirile dintre oameni, seara la băncuţe, fără mersul la biserică în duminici şi sărbători, fără unitatea noastră a tuturor. Iată cum simplitatea vieţii i-a învăţat pe oameni să atingă cele mai înalte momente ale bucuriei sfinte. Pentru că viaţa se trăieşte, nu se mecanizează.
În existenţa lui, omul, a descoperit multe, dar s-a învârtit în jurul agitaţiei. Cred că e nevoie ca oamenii, pe lângă teoria relativităţii, pe lângă codul genetic şi alte descoperiri revoluţionare, să înţeleagă că pulsul vieţii nu este unul paroxist.
Pe când predam ore de religie la liceu, elevii cunoşteau foarte bine numele VIP-urilor vehiculate în filme, în sport, în muzică etc. La una din ore am prezentat un om a cărui person- alitate ne copleşeşte – un om cunoscut la nivel mondial. Este vorba de părintele Dumitru Stăniloae. Minunatele lui împliniri scriitoriceşti, dar mai ales cele în credinţă, cu un final grav: este arestat şi închis de comunişti. După prezentarea pe care le-am făcut-o, unii elevi, impresionaţi de cele auzite m-au întrebat: „Dar noi de ce nu am auzit de el?” şi-am răspuns; „Pentru că noi nu căutăm informaţia care zideşte, ne place s-o luăm aşa cum ne este ea afişată!”
Într-o lume în care totul se mişcă în jurul informaţiei, avem multă nevoie de discernământ, de puterea de a face diferenţe. Fără discernământ ajungem să ne înşelăm pe noi înşine. Ne apropiem de anumite persoane şi ne creăm modele de viaţă, folosindu-ne de o lume în care se poate şterge „în” şi rămâne acel „fără” Dumnezeu. Pentru cei ce citesc acest gând al meu le pun o întrebare; ce oamenii care duc o viaţă în Dumnezeu sunt mai puţin cunoscuţi?”
Să fim sinceri spre a putea privi obiectiv realitatea lumii noastre! şi să fim convinşi că, doar drumul către Hristos poate rezolva marile probleme ale lumii noastre.