Disponibilităţinale cuvântului de a de disipa se pot intui în multele lui apariţii în poezie, în formele
edulcorate şi îmbogăţite tot de poezie în formele prozei, dar şi în anumite situaţii create şi crescute intenţionat de un autor, de un om care scrie în aşa fel încât textul lui să îşi poată adăuga această stare permanentă de disipare, de risipire a energiilor lor în cuvinte. De pierdere, de risipure a stărilor poetice în cuvintele ordonate şi sobre ale prozei, ale textului ordonat în care cuvintele îşi fac şi îşi construiesc aşezări sigure în tiparele înţelegerii lor.
George loan Canache reuşeşte aceste ruperi ale ritmului prozei şi reuşeşte mai departe să aşeze în aceste forme anumite stări poetice care îi emancipează şi îi îmbogăţesc textele astfel încât lectura lor propune o serie de adăugări de stări la limita magicului, magic devenit mai departe firesc şi a tuturor trăirilor şi simţirilor lui. Normele prozei nu se schimbă, dar se lasă seduse de propunerile poetice ale autorului şi se împreunează în aşa fel în text încât lectura conduce la o stabilitate şi o permanentă euforie a lecturii. Disipările impuse de scriere propun anumite pierderi în sensul de rătăciri libere şi plăcute, un fel de hoinăreală într-un cadru textual cuceritor şi foarte plăcut la traversarea şi la parcurgerea lui.
Pe coridoarele lui s-au întâlnit. Privirile lor au sărutat spaţiul dintre salut şi
lumina urării de bineţe.
Erau atât de răniţi încât s-au temut
să-şi spună îndrăgostiţi…
Fulg de nea este o carte ce cuprinde în corpul ei textual proze formate aproape instantaneu din imagini, proze care propun o întreagă expunere de tablouri vivante, de imagini care se adună într-un şir coerent şi fluent de text şi de imagini ale lor însoţitoare formând un fel de comunitate din care este greu să desprinzi fragmente şi care stau foarte bine aşezate astfel de autor, în această formă care nu vrea să îşi strice sau să îşi deruteze complexitatea construcţiei, a modului în care a fost concepută şi propusă lecturii.
… Ascunde-mă în rouă sau fiindu-mi mie iarbă, broboadă a lunii mărţişor când cerbulse deoache în limpedele izvor.
Şi dacă nu sunt suficient mie, şi dacă plânsul dorinţei mele nu este sincer izvorăşte-mă în pântecul pietrei uitându-mi durerea…
Toate separările şi toate alăturările sunt vizibile şi separate de momentele pe care poezia cuprinsă în textul cărţii pune stăpânire cu siguranţă şi cu frumuseţea apăsătoare care o însoţeşte şi o pune în fiecare evidenţă vizibilă. Porţiunile poetice se fac pur şi simplu auzite şi se lasă ascultate în moduri destul de aderente la simţurile disponibile să se trezească ale cititorului.
Mă poţi chema singurătate cu cireşe coapte şi zâmbet hain. Mă poţi agăţa ca pe târfe în strada asta prăfuită şi goală, mă poţi orice biciui, urgisi, doar un singur lucru nu poţi, dar nu îţi spun, căci dacă îţi voi spune vom fi doi…
George loan Canache ne propune în Fulg de nea acest proces al scrierii care urmăreşte ca disipările impuse de el şi necesare pentru eliberarea cuvintelor, pentru punerea lor în forme cât mai bune de a spune şi de a arăta stări, de aşi rostui şi aşeza complexitatea naturii lor.
Gabriel Enache
