Scriitorii se uită destul de des şi de intens la ei înşişi, mai ales în interiorul cel mai puţin disponibil să fie lăsat să se vadă, să lase să răzbată din freamătul vâltorii ce se află acolo, ce îşi consumă zbuciumul frecvent într-un registru destul de rece şi de mut. Întotdeauna este greu pentru ei să aducă la suprafaţă şi la vedere părţi complete, sau mari, din ceea ce pot să spună despre ei, de aceea preferă să construiască din nou, să compună universuri, lumi şi locuitori ale lor, iar aici se integrează şi ei, sau rămân la o distanţă care le permite să spună despre ceea ce văd ca şi cum ar fi doar ascultători şi privitori. Rezultatul este aproape acelaşi, tot despre ei citim şi aflăm, tot despre rezervele de intimitate pe care trebuie să le convingă să se transforme în literatură şi despre disponibilităţile lor de a se arăta.
Jurnalul de la Marcona, de Ion Mărculescu este o asemenea dare de seamă despre stările autorului, despre capacităţile lui de introspecţie, de a se vedea, de a se arăta şi despre a aşeza în cuvinte cât mai mult despre toate aceste vederi şi apariţii. Lumea este făcută oarecum de la început, este preluată de autor dintr-o anumită perioadă sau fază a Facerii şi mai departe este arătată, povestită şi interpretată de el însuşi, iar în această complexă şi interiorizată situaţie îşi aşază şi propriile dimensiuni, îşi desăvârşeşte şi propriile contururi, toate disponibile pentru a se propune vizibilului care se materializează de acum în cuvinte. Rezultatul este cuceritor şi firesc, are în compoziţie nuanţe disponibile să explice o paletă întreagă de culori şi de posibilităţi ale lor de a compune o poveste.
… Înainte, şi chiar după ce adormeam, seara, mă visam regele Angliei şi tăiam cu mâna mea capetele trădătorilor de ţară. Asta, în unele nopţi. Alteori, visam să devin pirat, să am o corabie cu care să străbat mările, să am ochiul drept acoperit cu o chestie din piele neagră, aşa cum le stă bine piraţilor.(…) N-aş putea să precizez dacă am mai avut sau nu şi alte vise…
Ion Mărculescu îşi caută tot timpul repere pentru a-şi duce la capăt şi pentru a-şi desăvârşi toate aceste introspecţii pe care le-a personalizat special pentru a fi introduse şi extrase mai apoi din Marcona, terra mitica creată şi mitificată special pentru ca toate aceste devoalări să se poată petrece într-o anumită siguranţă, una domesticită de micile ironii care încearcă să acopere tulburătoarele vederi ale vremii şi ale vremurilor în care a fost şi în care este aşezat.
Marcona îşi înghite întâmplările şi îşi lasă autorul să i le facă cât, mai plastic, vizibile, cât mai curăţate de metafore şi de altfel de disponibile acoperiri care ar putea să îndulcească excesiv ironicele şi amarele stări aşezate aici. Cuprinderile teritoriale lasă firide destule pentru ca micile străluciri îngăduite să se facă vizibile şi să atragă prin eliberarea lor.
… Nu poţi pleca de la Marcona în lumea largă decât dacă eşti un pic anormal!…
Ion Mărculescu şi-a ales şi şi-a desăvârşit locul ideal pentru el din care să nu mai poată pleca, din care evadarea este exclusă şi ştearsă din eventualele reverii ce i-ar putea bântui dorinţele de ieşire, ieşireaeste îngăduită doar de deschiderile acceptate de cuvinte şi de toate posibilităţile lor de a-şi încărca autorul cu ele.
În Jurnalul de la Marcona încurajează şi îşi arată toate fazele pe care exerciţiul de privire spre interior şi spre ceea ce exteriorul văzut lasă să se înţeleagă din expunerile lui. Autorul îşi foloseşte toate capacităţile de extravertit pentru a-şi defini şi pentru a-şi desluşi introvertirile şi disponibilităţile lor să fie văzute, scrise şi ascultate.
… Hotarul dintre aici şi acolo poate fi o singură părere!…
Marcona creată, scrisă şi descrisă de Ion Mărculescu este o zonă specială în care sunt aşezate fragmentele lumii reale care contează pentru autor, care merită să fie cunoscute şi filtrate de exerciţiile disponibile ale gândirii lui, ale privirii şi înfăţişării lor după ce au fost mutate aici. Toată această carte nu face decât să ne familiarizeze cu aceste exerciţii ale mutării, ale modurilor în care viaţa poate înfăţişată dintr-un registru viu şi real, într-unul viu, dar ficţional.
Gabriel Enache
