Campionatul Mondial de Fotbal 1966 nord-coreenii îi învaţă fotbal pe italieni

Pana in 1962, putem vorbi despre practicarea unui fotbal elegant, am putea spune chiar unul de… salon. Din 1962, nu numai că se va oficializa, dar se va accepta de către toată lumea practicarea unui fotbal brutal, violent, atât la nivel de limbaj cât şi la nivel de, să zicem, tehnică şi tactică fotbalistică, în teren. Din acel an, fotbaliştii au învăţat să fie puţin şi actori, exagerând căderile în teren, în speranţa că vor obţine cel puţin lovituri indirecte, cât mai aproape de poarta adversarului, idealul lor fiind de-a obţine faimoasa şi periculoasa lovitură de la 11 metri.
Fotbal şi minijupă
A fost necesar să treacă trei decenii şi să se consume, la modul dureros, un război mondial pentru ca inventatoarea fotbalului, Anglia să catadicsească până la urmă să renunţe la atitudinea sa dispreţuitoare faţă de celelalte naţiuni şi să organizeze un Campionat Mondial de Fotbal. în anul 1966, FIFA a reuşit, în sfârşit, să debarce în ţara lui James Bond şi a fripturii de vită asortată cu mentă. Anul 1966 este la fel de important pentru evoluţia fotbalului mondial, aşa cum au fost şi anii 1962, respectiv 1958. în acel an, crucial chiar şi pentru cultura şi civilizaţia Europei de Vest, Anglia cunoştea profunde schimbări culturale, politice şi sociale. Foarte multe lucruri au zguduit din temelii tradiţionalismul rece şi plin de îngâmfare al englezilor. în primul rând, s-a acceptat până la urmă că Anglia, în ciuda misoginismului său masculin şi politic, trebuie să se resemneze şi s-o accepte definitiv ca regină pe Elisabeta a Il-a. De asemenea, clasa politică a trebuit să se resemneze cu ieşirea lui Churchill la pensie, acceptând că, totuşi, există şi alţi politicieni capabili să preia ştafeta politică a celui care a fost cel mai strălucit prim-ministru englez al secolului al XX-lea. Un alt aspect care a schimbat mentalitatea englezilor îl reprezintă puternicele mişcări rasiste din Nothing Hill care au izbucnit în 1958 şi au fost definitiv potolite în 1966 prin condamnarea organizaţiei „Teddy Boys”, organizaţie de un rasism feroce care milita pentru interzicerea dreptului africanilor şi asiaticilor de a se stabili în Anglia. Procesul încheiat în 1966 s-a finalizat cu o amendă de 9.000 de lire sterline, amendă care a tăiat tuturor englezilor cheful de a mai cocheta cu ideile sau mişcările rasiste. în sfârşit, o altă mare şi importantă modificare a mentalităţii englezilor a fost mişcarea „Swinging Sixties”, prin care au fost definitiv liberalizate moravurile societăţii engleze, odată cu impunerea şi acceptarea minijupei şi a formaţiei Beatlles, care, involuntar, devenise port drapelul tuturor formelor de libertate, în societatea engleză. O altă importantă modificare a fost renunţarea englezilor la conservatorismul îngâmfat, în domeniul sportului. în 1966, Anglia era deja pregătită să nu mai aibă atitudinea dispreţuitoare faţă de cei care organizau Cupa Mondială la Fotbal. Acum, englezii nu mai puneau, în mod dispreţuitor semnul egal între fotbalul din restul lumii şi comunitatea de irlandezi pe care, în sinea lor, ar fi dorit s-o vadă definitiv şi total emigrată în Statele Unite, deoarece Marea Britanie a visat încă din secolul al XV-lea să stăpânească definitiv teritoriul irlandez. Dar această schimbare de mentalitate nu s-a petrecut peste noapte. Primele semne apărusere încă din anul 1950 când americanii, aşa modeşti şi dispreţuiţi cum erau ei, de către societatea engleză, le-au dat englezilor o teribilă lecţie de modestie, pe care aceştia, fără să mai strâmbe din nas, au asimilat-o treptat, până în momentul în care s-au decis, pentru a u se trezi izolaţi în ansamblul lumii sportive internaţionale, să renunţe la clasica şi celebra lor îngânfare.
Poliţia engleză, ridiculizată
Deci, organizarea celei de-a 8-a ediţii a Cupei Mondiale la Fotbal a demarat într-un entuziasm britanic ce a depăşit toate aşteptările. Dar, toate pregătirile, oricât de bine au fost ele puse la punct, erau să se termine cu un fiasco total: pe 20 martie 1966, cu patru luni înainte de a începe Campionatul, trofeul expus la Westminster Central Hall, a fost furat. Timp de o săptămână toată poliţia engleză a fost fiartă. Cu tot aplombul şi celebritatea de care se bucura, poliţia engleză a demonstrat, desigur involuntar, că a fost cea mai proastă poliţie europeană. Evenimentul a determinat massmedia britanică să ridiculizeze în toate felurile pe poliţişti. Din fericire, nici acum nu se ştie prin ce complex de împrejurări trofeul furat a fost găsit de… un câine, numit Pickles, devenit vedetă internaţională. Respectivul căţel i-a dus pe poliţişti în periferia sudică a Londrei, la şapte zile după ce trofeul fusese furat. Până în ziua de astăzi nu s-a reuşit să se afle cine a furat trofeul. Nici acum nu se ştie dacă furtul trofeului a fost doar expresia dorinţei de a ridiculiza întreaga poliţie engleză. Nici acum nu s-a putut stabili dacă descoperirea trofeului se datorează faptului că hoţul ar fi avut remuşcări. Indiferent care a fost motivul sau cauza descoperirii trofeului, adevărul este că o ţară întreagă, inclusiv poliţia ridiculizată, a răsuflat fericită.
Conform obiceiului, ţara organizatoare a fost din start favorita caselor de pariuri, mai ales datorită faptului că îl avea în echipă pe Bobby Charlton. Desigur, din aceeaşi poziţie de aproape favorită pornea şi Brazilia care era deja deţinătoarea titlului de campioană mondială la fotbal. De data aceasta, doi outsideri stăteau la pândă pentru a cuceri trofeul: Germania de Vest a lui Uwe Seeler şi Portugalia lui Eusebio, proaspăt câştigător al trofelui „Gheata de aur”. Ambiţia portughezilor de a câştiga Cupa, atunci în 1966, a fost mai puternică decât a germanilor, aşa de puternică încât, pe teren, practic au cotonogit naţionala brazilienilor, reuşind să scoată devinitiv din joc aproape jumătate din fotbaliştii sud-americani.
Pele, un pericol pentru toţi
După cum se ştie, cu anul 1962 s-a acceptat şi s-a tolerat violenţa fizică pe terenul de fotbal, în timpul jocului. Dar, în 1966, deşi acceptată, violenţa în timpul jocului a depăşit toate limitele suportabilului. Antrenorii au adus la această ediţie a Cupei echipe care au fost antrenate şi sugestionate să practice violenţa cea mai extremă pentru a câştiga, dacă se putea, toate meciurile. în 1966 violenţa devenise tehnică, tactică şi strategie de bază cu scopul de a poseda şi stăpânii mingea, cu scopul scuzabil de-a marca goluri. Prima victimă a acestui nou stil de joc a fost Pele. în timpul meciului cu blulgarii, deşi partida a fost câştigată de brazilieni cu 2-0, contribuţia cea mai mare având-o Pele, acesta din urmă a fost aşa de puternic şi de urât faultat de către bulgarul Jetchev, încât Pele nu a mai putut să mai pariticipe la nici-unul din meciurile care au urmat. Absenţa sa din teren, prezenţa sa doar pe banca de rezerve, practic ca simplu spectator al meciului de fotbal, a făcut ca naţionala braziliei să piardă următorul meci, cu Ungaria, cu scorul de 3-1. înfrângerea i-a determinat pe brazilieni, ne referim mai mult la medicii care au însoţie naţionala sud-americană, să facă tot posibilul pentru a-l pune pe Pele pe picioare. în ciuda performanţei medicale, în ciuda faptului că Pele a fost până la urmă cababil să intre pe teren, Brazilia a pierdut totuşi meciul cu Partugalia, cu scorul de 3-1. Pele era considerat de către toate echipele participante la Campionat, încât a existat un singur consens: anihilarea fizică a lui Pele pentru a nu mai fi capabil să mai joace. Ceea ce a început bulgarul Jetchev, a desăvârşit încă din prima repriză portughezul Eusebio, care printr-un extrem de dur fault, l-a scos definitiv pe Pele din joc. Doar eliminarea, Pele sun aspect fizic, a fost suficientă pentru a se alege praful şi pulberea de toate ambiţii brailienilor de a recâştiga Cupa.
Lecţia nord-coreeană de fotbal
Tot ediţia din 1966 s-a mai caracterizat printr-o premieră mondială care a lua piuitul la toţi cei ce se considerau lorzii fotbalului mondial. 1966 a consfinţit şi a obişnuit lumea fotbalului mondial cu surprize, uneori surprize chiar nedorite dar până la urmă chiar acceptate obişnuind pentru prima dată lumea selectă a fotbalului mondial să respecte pe cei care dovedeau că nu sunt doar simpli jucători de umplutură. Pe de altă parte, Anglia, şi pentru acest lucru trebuie respectată, a decis să nu respecte cele câteva „porunci” ale Războiului Rece. în ciuda instituirii boicotului econimic şi psihic împotriva Coreei de Nord, Anglia a decis să permită naţionalei acestei ţări să participe la Cupa Mondială de Fotnal. Poate că Anglia a decis acesl lucru şi în virtutea faptului că britanicii, de secole, au avut tendinţa să sfideze toate normele sociale sau politice care lor li se păreau anapoda. Prima confruntare, nu se ştie dacă este pură întâmplare sau aranjament de culise, pe care a avut-o Coree ade Nord a fost cu naţionala URSS-ului, meci pe care nordcoreeni l-au pierdut cu 3-0. în ciuda înfrângerii, nord-coreeni ajunseseră foarte celebrii prin simplul fapt că au provocat un puternic val de curiozitate din partea engelzilor care îi priveau ca un fel de curiozitate, ca un element exotic ce dădea culoare Campionatului. Totuşi, nord-coreeni s-au dovedit nu numai ambiţioşi, dar şi doritori de a le da lecţii de fotbal adevărat, europenilor. în consecinţă, următorul meci l-au avut cu italienii pe care i-au bătut cu 1-0. După acest meci, Europa fotbalului a terminat cu orice fel de ironie la adresa nord-coreenilor, care prin acest rezultat, s-au calificat în sferturile de finală. Următoare întâlnire a fost pentru nord-coreeni un adevărat zid peste care nu au putut să treacă, dar au decis să nu cedeze cu uşurinţă. Următoarea partidă, nord-coreeni au avut-o cu Portugalia şi, spre uimire tuturor, în prima repriză nord-coreeni conduceau Portugalia cu scorul de 3-0. Această umilire, din prima repriză, i-a făcut pe porughezi să fie zmei în cea de-a doua repriză, i-au ţinut pe nord-coreeni sub un tir susţinut, reuşind să câştige, până la urmă meciul cu scorul de 5-3.
Totuşi, Anglia e Anglia
Fiind ţară organizatoare, Anglia şi-a menajat propria sa reprezentativă. A programat meciurile în aşa fel înct forbaliştii englezi să nu fie nici obosiţi, nici stresaţi. Primul meci, cu Uruguayul s-a terminat 0-0, dar ceea ce a propulsat Anglia în finală a fost înfrângerea Franţei şi punerea la colţ a Portugaliei, inclusiv reuşita prin care a putut să elimine Argentina. Până la umră în finală au ajuns Anglia şi Republica Federală Germană. Suntem în anul 1966, deci la 21 de ani de la terminarea oficială a celui de-al Doilea Război Mondial. Anglia nu-i putea permite Germanie să câştige acest meci. Nu era vorba doar de orgoliu sau de prestigiu. Era vorba de substratul psihologic. Dacă Germania învingea Anglia pe terenul de fotbal, era ca un fel de compensaţie pentru nemţii care pierduseră şi datorită englezilor, ultima conflagraţie mondială. Nu se putea permite germanilor să câştige în 1966. Germanii trebuiau să aibă în continuare imaginea de popor învins aşa cum a fost în 1945. Din acest motiv s-au făcut toate aranjamentele posibile şi imposibile. în ultimul minut, vest germanii au reuşit să egaleze şi scorul de 2-2 a obligat Anglia să meargă în prelungiri. Dar, în jurul minutului 100 s-a întâmplat ceva care a violat tot ce înseamnă fair-play în fotbal. Geoffrey Hurst a lovit cu balonul bara transversală a porţii, şutul a fost aşa de vionent încât mingea, din bara transversală, a căzut pe linia trasată cu var, de sub bară. Acesta a fost motivul ce l-a determinat pe arbitrul central să valideze gol. A fost 3-2 pentru Anglia, dar din fericire pentru imaginea publică a naţionalei engleze britanicii au reuşit în prelungiri să dea un gol curat, partida terminându-se cu scorul de 4-2. Acest gol care i-a eliminat definitiv pe nemţi, anulându-le orice speranţă că vor deveni campioni mondiali, s-a datorat lui Bobby Charton. Nici până în ziua de astăzi nu s-a putut stabili dacă decizia, din finală, a arbitrului a fost sau nu corectă. Astfel, poate ca un fel de cadou oferit Angliei pentru faptul că a organizat noua ediţie a Cupei, Marea Britanie a devenit pentru prima şi ultima dată campioană mondială.