Caută iubirea ca să-ţi alungi teama

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Acum când ne confruntăm cu sărăcia, degringoladă politică, infracţionalitate camuflată, corupţia sub acoperire şi altele, este absurd ca unii să lupte pentru eliminarea credinţei, eliminarea lui Dumnezeu din viaţa noastră, tocmai într-o vreme când suntem asaltaţi de tabagism, alcoolism, droguri, sexualitate, golănie şi dezmăţ comportamental.
Înainte de a fi toleranţi, cunoaştem cu toţii regula elementară a bunului simţ, aceea că într-o biserică îţi descoperi capul, într-o sinagogă ţi-l acoperi, într-o geamie intri desculţ. Nici chiar episcopul Romei nu a socotit că-şi trădează credinţa dacă face o rugăciune într-o moschee. Lupta „liber cugetătorilor” noştri împotriva credinţei în Dumnezeu este de fapt o incriminare în numele discriminării, aşa cum comunismul experimenta dezumanizarea sub lozinca umanismului.
Ava Antonie zicea: „Eu nu mă tem de Dumnezeu, ci îl iubesc pe Dumnezeu, fiindcă iubirea alungă teama” (I loan 4,18). În lumea noastră marcată de păcat, caută omule iubirea ca să-şi alungi teama. Sămânţa iubirii este în firea ta.
Suferi pentru că cei ce te înconjoară vorbesc şi îşi declară iubirea, dar nu o mai trăiesc. Apoi cedezi şi te dai bătut de neputinţă, şi idealul de a creşte tu în iubire şi de a transforma lumea prin iubire moare şi el. Şi fără iubire sufletul se usucă. Fără iubire se cască vidul.
Nu ştii ce sau cine-i lipseşte iubirii tale! Dar Dumnezeu vine şi te cheamă: „Omule, ţie îţi zic, scoală-te!” (Luca 7,14), vezi iubirea Mea pe care tu, neştiind, o cauţi, vezi puterea iubirii Mele, care singură te poate învia şi transforma, pe tine şi lumea întreagă, căci Eu sunt iubirea. Şi dacă cercetezi în felul lui Dumnezeu de a iubi, îl vei găsi după măsura ta, şi atunci nu-ţi va mai fi frică de nimic. Vei vedea că dacă laşi iubirea ta să se adape din iubirea Lui, o vei primi înapoi altfel, şi ţi se va hrăni sufletul, şi vei îmbrăţişa apoi din ce în ce mai mulţi oameni în jurul tău, până când lumea întreagă va încăpea în iubirea ta. În lupta ta pentru ca iubirea să biruiască, în tine mai întâi, vei câştiga doar dacă nu vei privi ura şi întunericul care doar aparent biruie în sufletul celui de lângă tine.
Ar fi o tragedie să pierdem vremea în lupte interne şi în răbufniri ale egoismului în loc să ne întoarcem la iubire în mod practic, să facem gesturi mici de iubire unii faţă de alţii, gesturi care contează enorm de mult şi care stau la baza lucrurilor mari. Renunţarea la egocentrismul modern va atrage pe mulţi însetaţi şi înfometaţi după iubirea lui Hristos întrupată în iubirea dintre noi. Mai mult ca niciodată este nevoie de iubire şi credinţă în Dumnezeu. Păcat că vremurile de acum impun alte „mode”: erotismul şi violenţa, care sunt o primejdie pentru noi toţi. Sf. Scriptură şi Sf. Părinţi le-au denunţat neîncetat şi au oferit raţiunii umane şi armele pentru a le birui. Sf. Maxim Mântuitorul spunea că: există în om, în suflet, plăcerea, dorinţa naturală de Dumnezeu, de bine, de adevăr, de frumuseţe. Această dorinţă harnică, firească a fost pervertită în păcat, prin coruperea simţurilor, în senzualitate, în patimi. Ori, ca răspuns, ca metodă de lucru, în experienţa vie, Părinţii Bisericii au arătat că vindecarea se înfăptuieşte nu prin negaţie şi distrugere a firii, ci prin restaurarea ei, prin transfigurarea ei prin Hristos.
E nevoie de o sinceră mărturisire a credinţei în tot locul şi timpul, dar şi de o sinceră acceptare a celuilalt aşa cum este el, dincolo de neştiinţa sau nepriceperea lui. Numai aşa vom reuşi să chemăm alături de noi pe cei care timpurile, educaţia sau mediul conjunctural îi ţin departe de Dumnezeu.
Nevoia existenţei unui ideal, resimţită tot mai acut în lumea contemporană, este o formă afectivă de manifestare a dorinţei de a crede în ceva. Şi acest „ceva” devine „cineva” numai în Biserică, acolo unde, prin rugăciune, idealul căutat cunoaşte starea divină.
În aceste situaţii de declin sufletesc în care ne găsim, haideţi să contribuim cu toţii la cultivarea vieţii creştine în Hristos, urmând calea Lui şi a Bisericii, pentru dobândirea vieţii celei veşnice. Să avem mereu dorinţa de a ne ridica, de a ne apropia de Dumnezeu. Să uităm tot ceea ce a fost nepotrivit în viaţa noastră şi să abordăm cu încredere şi curaj o viaţă mai curată, iubitoare şi folositoare pentru noi şi semenii noştri.
Fiecare dintre noi are o anumită putere pe care poate constitui un suport spiritual de echilibru şi progres al vieţii noastre.
Este timpul ca fiecare să îşi parcurgă „drumul Damascului” din dorinţa de a descoperi acel Adevăr pentru care moartea nu reprezintă decât o trecere la o altă viaţă. Chiar dacă trăim într-o ţară în care „valorile” creştine, pe care oamenii le preţuiesc acum, sunt îmbogăţirea rapidă şi rapacitatea, iar „sfinţii” veneraţi sunt maneliştii sau jucătorii de fotbal, apelul meu la credinţă, iubire şi pietate cred că sunt singurele soluţii cu mari şanse de a ne salva. Să lăsăm „ochelarii de cal” deoparte şi să dăm şi noi o mână de ajutor semenilor care se confruntă cu probleme foarte mari.