Ce semănăm, aceea secerăm

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Viaţa noastră însăşi poate face un om fericit sau nefericit. Şi ceva mai mult: relaţia noastră autentică cu Dumnezeu, iubirea noastră faţă de El şi faţă de aproapele pot să facă nu numai un om fericit, dar şi un cetăţean al Împărăţiei lui Dumenzeu. Însă, dintr-un om care e departe de Dumnezeu, în al cărui suflet se cuibăresc ura, răutatea şi alte patimi, care funcţionează în mod necontrolat, numai ruine rămân. Un studiu american susţine că dintr-un singur om depravat (păcătos), într-o perioadă de 75 de ani, s-a dezvoltat un arbore genealogic care are 1.200 de urmaşi, depravaţi, anormali, dezechilibraţi, aloolici, pentru care statul a cheltuit cu închisoarea şi tratamentul lor 1.250.000 de dolari. Îngrozitor este acest studiu. Dar vedem azi cât de egocentrică este familia. Mesajul care este transmis copiilor este: luptă pentru a mânca şi fură ca să ai. Dacă nu o apuci tu, o să ţi-o ia altul. De aceea, nu băga în seamă pe celălalt. Ai grijă numai de tine însuţi. Fă totul ca să urci pe scara socială, să te îmbogăţeşti, să o duci bine. Celălalt este duşmanul tău sau, în cel mai bun caz, rivalul tău… Iată cum e viaţa de azi – egocentrică. Şi ne mai mirăm de răul care se măreşte.
În vreme ce zeci de milioane de oameni mor de foame, noi ne îngrijim să ne umplem frigiderul şi aruncăm mâncarea de ieri, pentru că s-a învechit.
Ni se pare normal faptul că avem apă din belşug şi o irosim, fără să simţim nevoia să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru ea. Şi totuşi sunt în lume miliarde de oameni cărora le lipseşte atât de mult apa, încât în 24 de ore au la dispoziţie atât cât folosim noi o dată, când tragem apa la toaletă.
Consumăm de zece ori mai mult decât toţi săracii planetei, şi totuşi ne plângem că ne este greu, că nu ne descurcăm. Nu vrem să înţelegem că problemele noastre sunt probleme de lux, în timp ce pentru alţii sunt probleme de supravieţuire. Aceasta este marea durere. Cu cât închidem mai mult ochii la durerea celuilalt, cu atât mai mult creăm fiare în loc de oameni. Cu o cumpătare şi un realism extraordinar, Sf Isaac Sirul descrie această stare ca şi cum ar prezenta epoca noastră: „Cel care îl dispreţuieşte pe cel bolnav nu va vedea lumină. Celui care îşi întoarce faţa de la cel aflat în necaz i se va întuneca ziua, iar copiii celui care dispreţuieşte glasul celui care e în suferinţă se vor rătăci”.
Exact acest lucru îl trăim astăzi. Copiii noştri distrug şi se autodistrug. Trăiesc într-o panică: cum să trăim în această lume a urii în care ne-aţi adus? Şi ei găsesc soluţia în violenţă. Blestemăm puterile întunericului, pe traficanţii de droguri, statul, Biserica etc., dar nu vrem deloc să ne asumăm şi propriile noastre responsabilităţi. Cu adevărat este demnă de admirat autocritica şi sinceritatea -dacă mai există pe undeva.
Păcat că noi căutăm mijloace disperate în gunoaiele societăţii, ale belşugului, în dezmăţ şi droguri, spre a ne regăsi sinele, calea noastră, să-l găsim pe Dumnezeu pe care L-am părăsit.
Este ciudat că nu putem înţelege că a sosit vremea secerişului şi pentru noi, şi
ce am semănat, aceea vom secera. Să încetăm să ne mai facem că nu vedem rezultatele dezastruoase a ceea ce am semănat. Să vedem adevărata cauză şi atunci nu numai cu conştiinţă, ci şi cu tristeţe adevărată să ne rugăm din inimă şi cu multă smerenie, ca să ne ajute Dumnezeu să construim o punte între noi. Şi eu sunt nefericit şi pierdut ca şi tine! Doar harul lui Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele nostru pot rezolva această problemă.
Păcatul aproapelui meu este şi propria mea problemă. Nu putem nega această răspundere.
De multe ori simţim groază gândindu-ne la suferinţele lui Hristos şi îi judecăm pe romanii şi pe evreii care L-au răstignit pe El. Dar ne-am gândit oare de câte ori îl răstignim noi? Simţim repulsie faţă de trădarea lui Iuda, însă de câte ori îl trădăm noi pe Hristos prin propriul nostru comportament?
De ce? Pentru că suntem prea grăbiţi, prea ocupaţi, iritaţi, hărţuiţi şi copleşiţi de probleme. Gândim, stimulaţi de provocări meschine. Colecţionăm în fiecare zi antipatii şi prilejuiri de insatisfacţie, mizerii şi mărunţişuri. Ne-am pierdut încrederea în oameni, în soarta ţării, în rostul lumii. Ne mişcăm de dimineaţa până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. „Plăcerea de a fi” şi-a pierdut conţinutul. Când cineva trece printr-o asemenea criză, de vină e, în primul rând, el. Pentru că a consimţit peste măsură imediatului, noului venit din afară, preocupărilor de mâna a doua. Ni se oferă show-uri de prost gust, condiţii de viaţă umilitoare şi tot ceea ce ne înstrăinează de Dumnezeu, de trăirea curată şi preţioasă. Nu mai avem parcă puterea să admirăm şi să lăudăm „Cerul” şi toată creaţia lui Dumnezeu. Parcă suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta. Există însă pentru acest derapaj primejdios o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice relaţia noastră autentică cu Dumnezeu şi iubirea noastră faţă de El şi de aproapele.
E necesar astăzi să trăim curat, pentru că trăirea noastră este mai preţioasă decât orice cuvânt!