de Mike Davis_
Toată lumea se aştepta ca femeile să se poată descurca într-un fel sau altul. în realitate, unii cercetători au constatat că aplicarea PAS-urilor exploata în mod cinic o realitate socială ce nu poate fi negată: când sunt confruntate cu duritatea vieţii cotidiene, forţa de lucru şi de adaptare a femeilor devine extensibilă la infinit.1) Aceasta este variabila secretă şi vinovată de majoritatea ecuaţiilor de ajustare economică neoclasice: femeile sărace şi copii lor trebuie să suporte povara datoriei externe a lumii a treia, fiind astfel obligate să muncească pentru a o achita.
Astfel, în China şi în oraşele pe cale de industrializare din Sud-Estul asiatic, milioane de tinere femei s-au văzut nevoite să muncească până la epuizate în zonele muntoase în uzine unde condiţiile oferite de locurile de muncă sunt extrem de sordide. „Femeile, se cosemnează într-un studiu recent, reprezintă 90% din cei aproape 27 de milioane de muncitori ce activează în zonele de liber schimb” 2) în Africa şi în cea mai mare parte a Americii Latine (cu excepţia oraşelor din zona de frontieră din nordul Mexicului), această posibilitate de folosire a muncii femeilor era inexistentă. Distrugerea sectorului industrial şi prăbuşirea celui social în care se folosea legal forţa de muncă masculină, de cele mai multe ori având ca efect emigrarea bărbaţilor, au obligat femeile să improvizeze noi mijloace de câştigare a strictului necesar pentru a trăi ele şi familiile lor, ajungând să lucreze acasă, devenind vânzătoare de alcool, vânzătoare fără forme legale a orice se poate transforma în bani, vânzătoare de bilete de loterie, coafeze, croitorese, femei de serviciu, spălătorese, cusătorese, doici şi prostituate. într-o regiune unde femeile, din totalul populaţiei active, nu reprezentau un procent semnificativ, în comparaţie cu alte continente, după aplicare PAS-urilor, afluxul lor în sectorul activităţilor terţiare ilegale, în anii 1980, a fost spectacular.
în studiul său detaliat despre „aplicarea Pas-urilor în zonele inferioare ale societăţii”, antropologul social Caroline Moser a descris impactul a opt PAS-uri succesive între 1982 şi 1988 asupra unui bidonville din marginea de mlaştină din Guayaquil, unde locuitorii aveau pe vremuri un regim de mobilitate socială ascendentă. Cu toate că nivelul şomajului oficial s-a dublat în Ecuador, impactul major al crize anilor 1980 a fost o explozie a procentului de oameni intraţi în şomaj tehnic sau având numărul de ore de muncă redus, ceea ce a afectat, conform estimărilor, cel puţin 50% din populaţia activă din Guayaquil şi Quito. în barrio-ul din cartierul Indio Guayas, bărbaţii însuraţi ce aveau un loc de muncă stabil cu opt ore, s-au trezit daţi afară pe o perioadă de timp ce putea să ajungă până la şase luni; aceste familii au fost brusc obligate să-şi trimită soţiile şi copiii să muncească pentru a nu muri de foame. Din cauza aplicării PAS-urilor, procentul de femei active a trecut rapid de la 40% la 52%, dar, odată cu declinul forţei de muncă în sectorul industrial, femeile au fost forţate să facă faţă unei concurenţe dure pentru a pune mâna pe un loc de muncă ca servitoare sau pentru ocupare unui mic spaţiu pe trotuar ca să vândă tot felul de produse, de cele mai multe ori acest din urmă tip de activitate fiind ilegal. în ciuda totalei mobilizări a tuturor resurselor de forţă de muncă pe care o avea o familie, condiţiile de viaţă s-au deteriorat într-un mod foarte dramatic, mai ales în ceea ce priveşte procurarea de hrană pentru copii. Astfel, Moser a constatat că aproape 80% dintre copiii din barrio sufereau de malnutriţie. Sistemul de sănătate, acum prin aplicarea Pas-ului în mare parte privatizat şi mai scump, nu mai era accesibil celor mai multe familii din Indio Guayas care pe vremuri priveau viaţa într-un mod foarte optimist. 3)
Experienţa din Guayaquil a avut pandantul său în Guadalajara în perioada contraloviturii neoliberare a crizei datoriei externe din 1982. în acest oraş, considerat în mod tradiţional capitala mexicană a micii industri şi a micilor ateliere familiale, degringolada salariilor şi reducerea investiţiilor sociale la începutul anilor 1980 au fost urmate, după semnarea
acordurilor GATT (Acord general vizănd tarifele vamale şi comerţul) din 1986, de apariţia unei concurenţe internaţionale nemiloase ce a invadat piaţa mexicană. Nişa specializată din Guadalajara – producerea în masă de bunuri de consum, în micile ateliere – nu a mai putut supravieţui în faţa valului masiv de produse importate din Asia de Sud-Est ce au invadat piaţa internă mexicană, sufocând până la anihilare producţia internă. Rezultatul – conform cercetărilor efectuate de Augustin Escobar şi Mercedes Gonzales – a fost explo-darea simultană a muncii la negru (ce a crescut cu cel puţin 80% între 1980 şi 1987) şi a emigrării spre California şi Texas la care trebuie adăugat, aspect la fel de important, restructurarea locurilor de muncă legale „prin care locurile de mucă precare devin ceva obişnuit. Locurile de muncă nu mai sunt stabile, timpul parţial de lucru se generalizează, marile întreprinderi încredinţează celor mici o parte din realizarea producţiei lor, practică devenită obişnuită astfel încât muncitorii şi funcţionarii trebuie să lucreze în plus pentru aşi putea păstra locul de muncă”. Reacţia familiilor, la acestă nouă situaţie, a fost trimiterea femeilor să lucreze ca servitoare, să-şi retragă copiii de la şcoală pentru a-i trimite şi pe ei să muncească, numai în felul acesta reuşind să nu moară de foame. Aceste strategii de supravieţuire pe termen scurt, avertizau Escobar şi Gonzales, inevitabil au blocat mobilitatea economică pe termen lung. „Agravarea condiţiilor economice a limitat capacitatea unei familii de muncitori urbani de a pune în aplicare strategii de mobilitate socială ascendentă pe termen lung, deoarece a obligat-o să-şi mobilizeze toate resursele şi toată capacitatea de muncă doar pentru a-şi asigura supravieţuirea” 4)
La fel ca în Africa şi Asia, numeroase familii urbane din America Latină au fost obligate de nevoi „să-şi ajusteze existenţa în conformitate cu ajustările structurale impuse de Pas”, trimiţând pe unii dintre membrii lor să trăiască la ţară unde costurile vieţii erau mai ieftine. „în Costa Rica, scria Cedric Pugh, bărbaţii şi femeile au fost obligaţi să renunţe la unii din membrii familiei lor, trimiţând femeile şi copiii să trăiască în regiuni mai sărace pentru a face economii la plata cheltuielilor pentru întrţinerea locuinţei. De cele mai multe ori, acest lucru a provocat cu adevărat despărţiri şi chiar divorţuri cu urmări pe termen lung asupra condiţiilor de viaţă şi a cererii de locuinţe”. 5)
Aceleaşi efecte economice au avut urmări şi mai dramatice în oraşele africane, în măsura în care femeile şi copiii au trebuit să facă faţă holocaustului provocat de sida (boala fiind în mare parte răspânditâ de prostituţia practicată de femeile sărace), secetă şi războiul civil. în Harare, aplicarea pAS-ului în 1991 a făcut să crească cu 45% costul vieţii încât într-un singur an 100.000 de persoane au fost internate în spitale cu diagnosticul de sindrom de malnutriţie.
1) Caroline Moser şi Linda Peake, „Seeing the Invisible: Women, Gender and Urban Development”, in Richard Stren (coordonat de), Urban Research in Developing Countries. Volume 4: Thematic Issues, Toronto, 1996, p. 309.
2) RMFDR, „A Decade After Cairo”, art. cit., p.
12.
3) Caroline Moser, „Adjustment from Below: Low-Income Women, Time and the Triple Role in Guayaquil, Ecuador”, in Sarah Radcliffe şi Sallie Westwood (coordonat de), „Viva”: Women and Popular Protests in Latin America, Londra, 1993, p. 178-185.
4) Augustin Escobar şi Mercedes Gonzales de la Rocha, „Crisis, Restructuring and Urban Poverty in Mexico”, art. cit., p. 63-73.
5) Cedric Pugh, „The Role of the World Bank in Housing”, art. cit., p. 55.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile Romăniei, spre paguba oamenilor simpli. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
