de Mike Davis_
în ceea ce o priveşte, Banca Mondială a aplaudat frenetic dispariţia rolului jucat de Statul local în Politica urbană şi de dezvoltare urbană: orientarea ce trebuie urmată pentru perioada anilor 1990, document publicat în 1991, prin care se reconceptualiza sectorul public, definit ca simplu „furnizor de mijloace” necesare funcţionării pieţei. „Cu o atenţie specială acordată revalorizării mecanismelor pieţei, explică specialista în geografie Cecilia Zanetta în abordarea sa critică referitoare la programele urbane impuse de Banca Mondială Mexicului şi Argentinei, politicile urbane considerate bune sunt de acum în colo definite ca politici ce urmăresc să elimine barierele ce împiedică productivitatea agenţilor economici urbani, atât a celor ce activează ilegal, cât şi a celor ce activează legal, astfel încât să ajungă la maxim contribuţia lor la economia naţională”.1) Această fetişizare a „productivităţii urbane” a produs în realitate enorme presiuni pentru trecerea la privatizarea echipamentelor şi serviciilor urbane, fără să fie luate în calcul consecinţele ce pot să apară în ceea ce priveşte existenţa locurilor de muncă, inclusiv dreptatea socială. Din punctul de vedere al Băncii Mondiale, sectorul public nu mai avea nicio şansă să recâştige terenul pierdut în perioada anilor 1990.
în majoritatea cazurilor, boom-ul exporturilor nu a avantajat economic decât o parte infimă din populaţie. Unul dintre exemplele extreme a fost Angola, mare producător de petrol şi diamante. în Luanda, ce prezenta în 1993 ameţitorul procent al şomajului şi al existenţei muncii la negru de 84% din totalul populaţiei active, inegalitatea dintre stratul superior şi cel inferior al societăţii „a trecut de la procentul de zece la cel de treizeci şi şapte doar în perioada dintre anii 1995 – 1998”.2) în Mexic, procentul populaţiei ce trăia în stare de sărăcie extremă a crescut de la 16% în 1992 la 28% în 1999, în ciuda acelor success stories foarte mediatizate ale maquiladoras din zona de frontieră ce activau în spaţiul ALENA (Acordul de liber-schimb nord-american).3) Aceiaşi situaţie exista şi în Columbia, unde veniturile locuitorilor oraşelor începuseră să scadă, în timp ce preţurile terenurilor agricole folosite pentru producţia de coca s-au triplat în timpul regimului politic al lui Cesar Gaviria (ales preşedinte în 1990), iar un raport al OCDE-ului arăta că toate cartelurile drogului erau „cei mai fidele partizane ale politicilor neoliberale” 4). Inegalitatea mondială, aşa cum au evaluat-o economiştii Băncii Mondiale la nivelul întregii populaţii de pe planetă, a ajuns la sfârşitul secolului la incredibilul coeficient Gini de 0,67 – ceea ce echivalează matematic cu faptul că două treimi din populaţia cea mai săracă nu are niciun venit, iar sfertul cel mai înstărit îşi împarte toate bogăţiile.5)
Pe de altă parte, harta protestelor mondiale de la sfârşitul acestui deceniu delimitează cu o precizie ce te îngrozeşte zona oraşelor şi regiuniloor ce au cunoscut cele mai puternice agravări ale inegalităţii sociale. în tot Orientul Mijlociu şi în toată Asia de Sud musulmană, prăpastia tot mai mare dintre orăşenii bogaţi şi cei săraci a dat apă la moară islamiştilor, mai ales salafiştilor ce vorbeau despre imposibilitatea de a mai reforma regimurile corupte aflate la putere. în Algeria, un ultim asalt împotriva vestigiilor „socialiste” ale Statului FLN(Frontul de eliberare naţional) a avut loc în 1995, terminându-se cu privatizarea a 230 de întreprinderi de Stat şi cu concedierea a 130.000 de funcţionari; sărăcia a urcat de la 15% în 1988 la 23% în 1995.6) De asemenea, în Teheran, când Revoluţia islamică a renunţat la politicile sale iniţiale în favoarea săracilor, nivelul de sărăcie a crescut de la 26% în 1993 la 31% în 1995.7)în Egipt, în ciuda celor cinci ani de creştere economică, cifrele Băncii Mondiale nu indica în 1999 nicio scădere a numărului familiilor ce trăiau sub pragul sărăciei (fixat la 610 dolari US venit anual), dar indica în schimb o scădere al consumului pe cap de locuitor.8) Pakistanul, de asemenea, s-a confruntat cu o dublă criză a declinului competitivităţii industriale – de exemplu exporturile sale din sectorul textil, concurate de China – şi cu declinul productivităţii agricole, provocat de o cronică scădere a investiţiilor în infrastructura de irigare a terenurilor agricole. Din această cauză, salariile din sectorul muncii la negru sau prăbuşit, sărăcia a crescut într-un ritm ameţitor, descris de National Human Development Report ca „fără precedent în istoria Pakistanului”, iar inegalităţile dintre veniturile din mediul urban, măsurate cu ajutorul coeficientului Gini, au crescut de la 31,7% în 1992 la
36% în 1998.9)
Dar marele eveniment al anilor 1990 a fost transformarea unei mari părţi a Statelor din fosta a ceea ce se numea „a doua lume” – Statele socialiste din Europa şi Asia – într-o nouă lume a treia. La începutul anilor 1990, numărul persoanelor ce trăiau într-o stare de sărăcie extremă din fostele „ţări în tranziţie”, pen
tru a folosie expresia uzitată de ONU, a crescut fulgerător de la 14 milioane la 168 de milioane, ceea ce este un fenomen de sărăcire în masă fără precedent în istoria omenirii.10) Desigur, săraci erau şi în fostul URSS într-o formă nerecunoscută oficial, dar conform analiştilor Băncii Mondiale, procentul lor se situa între 6% şi 10%.11) Acum, conform raportului scris de Alex-ei Krasheninnokov pentru ONU-Habitat, 60% dintre familiile ruseşti trăiesc în stare de sărăcie, iar restul populaţiei „nu poate fi definită ca apaţinând clasei de mijloc, ţinând cont cât de foarte suplă este definirea acestei categorii”. (Astfel, ruşii „clasei de mijloc” cheltuiesc 40% din bugetul lor pentru mâncare, în timp ce media mondială referitoare la populaţiile cu venit mediu este sub 33%12).)
Cutoate că cea mai rea formă a „sărăciei de tranziţie” se întinde dincolo de cât poţi cupride cu privirea, în mediul rural şi abandonat al fostului URSS, oraşele ruseşti au devenit locul noilor extreme în mod deosebit foarte şocante prin modul cum poţi ajunge brusc, bogat într-o singură zi, dar deasemenea poţi să ajungi la fel de brusc, sărac tot într-o singură zi. De exemplu, în Sank Petersburg, inegalitatea de venituri între cel mai bogat şi cel mai sărac a urcat de la 4,1 unităţi în 1989 la13,2 unităţi în 1996 13). Dacă astăzi este posibil să existe în Moscova mai mulţi miliardari ca în New York, trebuie spus că deasemenea în acest oraş trăiesc peste un milion de oameni ce nu au o locuinţă a lor, cei mai mulţi dintre ei fiind emigranţi ukrainieni (200.000), chinezi (150.000), vietnamezi şi moldoveni; aceşti oameni trăiesc în condiţii precare în blocuri abandonate, în dormitoare unde tavanul şi pereţii stau să pice pe tine, în foste cazarme. Patronii ce exploatează sweatshop-urii pe care Occidentul le laudă ca fiind avangarda capitalismului „preferă să se folosească de (aceşti) clandestini, să le dea un salariu de mizerie găzduindu-i câte zece sai cincisprezece într-o cameră”, fără să plătească niciun impozit pe salariu.14) Analişti ruşi sunt de părere că veniturile obţinute de pe urma muncii la negru sau fantomă, cum se mai spune, este posibil să reprezinte 40% din economia oficială.15)
în fosta Uniune Sovietică, apartamentele erau raţionalizate dar oferite gratuit – bugetul destinat locuinţei (chirie plus utilităţi) ajungând de regulă la 2% sau 3% din venitul unei familii – la care se adăuga o infrastructură socială unică reprezentând încălzirea, metroul, activităţi culturale şi de petrecere a timpului liber în zona unde exista şi locul de muncă. De la sfârşitul anilor 1990, guvernul Putin a cedat în faţa amestecului FMI ca a impus alinierea chiriilor şi a facturilor pentru plata încălzirii la preţul pieţei, în ciuda faptului că veniturile oamenilor erau în scădere.16)
1) Cecilia Zanetta, The Influence of the World Bank, op. cit., p. 25.
2) Paul Jenkis, Paul Robson şi Allan Cain, „Luanda”, Cities, 19:2, 2002, p. 144.
3) Cecilia Zanetta, The Influence of the World Bank, op. cit., p. 64.
4) Forrest Hylton, „An Evil Hour: Uribe’s Colombia in Historical Perspective”, New Left Review, nr. 23, sept. – oct. 2003, p. 84.
5) Shaohua Chen şi Martin Ravallion, „How Did the World,s Poorest Fare in the 1990s ?”, document de lucru al Băncii Mondiale, Washington D.C., 2000, p. 18.
6) Laabas Belkacem, „Poverty Dynamics in Algeria”, document de lucru, Arab Planning Institute, Kuweit, iunie 2001, p. 3 şi p. 9.
7) Djavad Salehi-Isfahani, „Mobility and the Dynamics of Poverty in Iran: What Can We Learn from the 1992-95 Panel Data ?”, document de lucru al Bancii Mondiale, noiembrie 2003, p. 17.
8) Ahmed Soliman, A Possible Way Out, op. cit., p. 9.
9) Akmal Hussain, Pakistan National Human Development Report 2003: Poverty, Growth and Governance, Karachi, 2003, p. 1, p. 5, p. 7, p. 15 şi p. 23.
10) The Challenge of Slums, op. cit., p. 2.
11) Jeanin Braithwaite, Christiaan Grootaert şi Branko Milanovic (coordonat de), Poverty and Social Assistance, op. cit., p. 47.
12) Alexei Krasheninnokov, „Moscow”, studiu de caz pentru ONU-Habitat, Londra, 2003, p. 9-10.
13) Tatiana Protasenko, „Dynamics of the Standard of Living During Five Years of Economic Reform”, International Journal of Urban and Regional Research, 21:3, 1997, p. 449.
14) Alexei Krasheninnokov, „Moscow”, art. cit., p. 10.
15) Tatiana Protasenko, „Dynamics of the Standard of Living”, art. cit., p. 449.
16) Ibid.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile Romăniei, spre paguba oamenilor simpli. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
