de Mike Davis_
Alături de noii îmbogăţiţi trăiesc noii săraci din mediul urban, care sunt în parte muncitori tradiţionali dezindustrializaţi, la care se adaugă, pe de altă parte, migranţii clandestini veniţi din mediul rural. Orăşenii chinezi au încetat „să mai mănânce cu toţii din aceiaşi mare cratiţă comună” ca pe vremea conducerii maoiste, o conducere excesiv de dură, dar care garanta asigurarea minimului necesar supravieţuirii. în septembrie 1997, preşedintele Jiang Zemin a declarat cu ocazia unei reuniuni a Partidului Comunist că „muncitorii trebuie să aibă o altă concepţie despre ceea ce înseamnă locul de muncă. într-o societate de piaţă dinamică, a mai precizat Jiang Zemin, nu mai este posibil să se asigure pentru fiecare securitatea soci1a)lă universală de la legăn până la mormânt”.1) Acest lucru a atras după sine o fragilizare a societăţii, cu alte cuvinte, a provocat dispariţia securităţii sociale pentru zeci de milioane de muncitori din industrie, dar şi pentru funcţionarii concediaţi pe parcursul ultimilor ani, din cauza restructurărilor.
între 1996 şi 2001, numărul întreprinderilor industriale deţinute de Stat a fost redus cu 40% şi – cifră ameţitoare – 36 de milioane de muncitori au fost concediaţi. Cu toate acestea, nivelul oficial al şomajului nu a crescut decât foarte puţin deoarece funcţionarii concediaţi au fost incluşi într-o categorie specială – cea a muncitorilor „fără atribuţii” – ceea ce ia exclus din statisticile şomajului în măsura în care primeau alocaţii sociale asigurate de unităţile lor de muncă. Se pare că nivelul real al şomajului urban se situează undeva între 8 şi 10% din totalul populaţiei active. O proporţie foarte ridicată din rândul şomerilor o constituie femeile deoarece, după cum a constatat jurnalista Pamela Yatsko, directoarea filialei publicaţiei Far Eastern Review, „guvernanţii au realizat că femeile date în şomaj crează mai puţină dezordine publică decât bărbaţii”. Fostele muncitoare – din sectorul metalurgie, uzine sau şantiere navale – au preferat să nu se revolte, ci pur şi simplu să vâneze locuri de muncă slab plătite din sectoare terţiare, lucrând ca femei în casă, ospătăriţe, doici sau vânzătoare pe trotuar, fără acte legale. 2)
în ciuda noilor realităţi sociale chineze, majoritatea foştilor eroi din perioada Mao şi-au păstrat privilegiile rezultate din statutul oficial de orăşean şi, în general, prin aceasta garantându-li-se dreptul de a beneficia în continuare de apartamentul pe care l-au primit în timpul guvernelor de orientare maoistă. în schimb, valurile de ţărani care au venit la oraşe din momentul în care acestea nu au mai fost închise, nu se bucură de drepturi sociale oficiale decât în satele lor mizere pe care le-au părăsit în speranţa că vor trăi mai bine în mediul urban. De exemplu, s-a constatat că în Shanghai 3 milioane de muncitori migranţi trăiesc fără să beneficieze de cea mai mică asigurare medicală şi nici de alocaţie socială. De asemenea, cei veniţi din mediul rural au ajuns să fie ţapii ispăşitori ai contadicţiilor apărute în cadrul noii economii de piaţă. Acest aspect i-a determinat pe unii analişti să compare discriminarea faţă de ţăranii veniţi în mediul urban chinez contemporan cu cea de pe urma căreia aveau de suferit „negrii din Africa de Sud înainte de anii 1990 sau negrii şi asiaticii din Statele Unite, în prima jumătate a secolului al XX-lea”.3) De fapt, în Shanghaiul anilor 1990, Yatsko a văzut de mai multe ori scene ce aminteau în mod trist oraşul diabolic din perioada anilor
1930.
„Ca şi în alte oraşe chinezeşti, în Shanghai migranţii nu au acces decât la locuri de muncă cu statut social inferior, interzicându-li-se ocuparea celor mai bune şi sunt alungaţi dacă nu pot dovedi că lucrează în oraş. Foarte rar migranţii se amestecă cu cei care s-au născut de câteva generaţii în Shanghai, aceştia din urmă dispreţuindu-le pe rudele lor venite de la ţară ce sunt primele acuzate şi anchetate dacă în oraş a avut loc o crimă. Majoritatea celor veniţi din mediul rural lucrează pe nenumăratele şantiere de construcţii din Shanghai. Noaptea, dorm într-un fel de cutii mai mari, aflate chiar în interiorul
şantierului sau închiriează camere ieftine, ori se culcă direct pe trotuar dacă nu au găsit un loc de muncă. Femeile venite din mediul rural lucrează de cele mai multe ori ca servitoare pentru familiile bogate din Shanghai sau ca şaponeoze în coaforuri improvizate în spaţii ce se pot prăbuşi dintr-o clipă în alta, în cartierele rău famate, pentru 10 yuani de cap spălat (echivalentul a 1,20 dollari americani, adică aproape 1 euro), oferind uneori şi servicii sexuale pentru sume ceva mai mici. Copiii celor veniţi de la ţară, îmbrăcaţi în zdrenţe, cerşesc cu regularitate, împreună cu mamele lor sau singuri, în faţa celor mai frecventate baruri, de preferinţă a 4c)elor unde de obicei vin să consume străinii”.4)
Oficialităţile chineze sunt foarte vorbăreţe când se laudă cu indicii lor de progres economic naţional, mai ales când este vorba de uimitoarele procente de 10% creştere anuală medie din PIB, începând cu anul 1980, dar o lasă mai moale când trebuie să vorbească despre problema sărăciei şi a mizeriei. După cum recunosc chiar oficialii locali, indicatorii sociali referitori la întreaga Chină, nu prea corespund cu realitatea din teren. în 2002, Centrul de dezvoltare şi de cercetare al Consiliului de Stat, principalul think tankal guvernului, a avertizat că sărăcia urbană a fost exagerat de mult subestimată. Centrul de dezvoltare şi de cercetare a propus să se modifice cifra oficială a numărului săracilor de la 14,7 milioane la 37,1 milioane, recunoscându-se în acelaşi timp că această revizuire nu ia în calcul zecile de milioane de funcţionari chinezi concediaţi sau sutele de milioane de „muncitori ce-şi schimbă des locul de muncă”, aceştia continuând să figureze oficial ca fermieri, d5)eşi ei nu mai sunt de multă vreme aşa ceva.5)
Spre deosebire de oficialii chinezi, cei din lndia sunt mult mai sinceri când sărăcia din ţara lor devine subiect de dezbatere publică. Cu toate acestea, analiştii specializaţi în ştiinţe sociale şi militanţii locali pentru dreptate trebuie să se lupte din răsputeri cu puternicul curent de autosatisfacţie al retoricii oficiale, când încearcă să deschidă ochii publicului la aspectele întunecate ale recentei creşteri economice. Niciun cititor al ziarelor specializate în analize economice nu poate ignora că restructurarea neoliberală drastică a economiei indiene, declanşată din 1991, a produs un boom al sectorului înaltei tehnologii, producând o bulă speculativă al cărui epicentru sunt doar câteva oraşe dezvoltate artificial: Bangalore, Pune, Hyderabad şi Chennai. în anii 1990, PlB-ul a cunoscut o creştere anuală de 6% în timp ce capitalizarea Bursei din Bombay aproape s-a dublat an de an. Una din consecinţele acestei creşteri a fost apariţia unui milion de noi milionari, cei mai mulţi ingineri veniţi în lndia din Sunnyvale şi Redmond (California); o altă consecinţă, mai puţin mediatizată, a fost creşterea sărăciei: în perioada „boom-ului”, numărul săracilor a crescut cu cu 56 de milioane. După cum subliniează Jeremy Seabrook, primii ani ai deceniului 1990 au fost poate „cea mai rea perioadă pentru săraci de când lndia a devenit independentă”, caracterizată mai ales prin creşterea cu 58% a preţului lib6e)ralizat al cerealelor între anii 1991 – 1994.6)
1) Pamela Yatsko, New Shanghai: The Rocky Rebirth of China’s Legendary City, Singapore. 2003, p. 113.
2) Ibid., p. 113 – 115.
3) Dorothy Solinger, Contesting Citizenship in Urban China, op. cit., p. 5.
4) Pamela Yatsko, New Shanghai, op. cit., p 120 – 121.
5) People’s Daily (ediţia în engleză), 30 octombrie 2002; Athar Hussain, „Urban Poverty in China: Measurement, Patterns and Policies”, document de lucru al OIT, Geneva, 2003.
6) Jeremy Seabrook, In the Cities of the South, op. cit., p. 63.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile Romăniei, spre paguba oamenilor simpli. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
