Cea mai rea dintre toate lumile posibile (47) De la explozia urbană la bidonville-ul global

de Mike Davis
4
Iluziile autonomiei
„Ar fi stupid să trecem de la o viziune falsă -conform căreia bidonville-urile sunt focare de criminalitate, boală şi disperare – la alta la fel de falsă – conform căreia, fără probleme să le lăsăm să se descurce singure” Jeremy Seabrook 1)
în anii ’70 din secolul trecur, când guvernele din lumea a treia au încetat să mai lupte pentru anihilarea bidonville-urilor, instituţiile din Bretton Woods – în frunte cu FMI în rolul de „sticletele rău” şi Banca Mondială în rolul de „sticletele de treabă” – au început treptat să-şi asume funcţii decizionale din ce în ce mai importante pentru stabilirea parametrilor politicii locuinţelor. Suma împrumutată de Banca Mondială, destinată dezvoltării urbane a crescut de la 10 milioane de dolari, în 1972, la peste 2 miliarde de dolari în 1988 2). Şi, între 1972 şi 1990, Banca a contribuit la finanţarea a 116 programe de parcelări viabilizate pentru construire de locuinţe şi/sau la renovarea bidonville-urilor în 55 de ţări 3). Raportate la nevoile populaţiei din aceste ţări, aceste programe au fost o picătură de apă într-un ocean de nevoi ce aşteptau rezolvarea – dar această picătură de apă i-a dat Băncii Mondiale o putere imensă în stabilirea politicilor urbane naţionale, oferindu-i pe tavă relaţii de patronaj direct asupra comunităţilor umane din bidonville-uri şi asupra ONG-urilor; aceste împrumuturi i-au mai permis Băncii Mondiale să confere teoriilor sale în materie de politică urbană valoare de literă de lege, acceptată la nivel mondial.
Din acesl moment, ameliorarea nivelului de trai în bidonville-uri şi nu dispariţia acestora, a devenit scopul mai puţin ambiţios al intervenţiei publice şi private. în locul reformelor impuse de structurile decizionale superioare ale administraţiei, care au acţionat în democraţiile sociale europene de după război, apoi preluate şi promovate de conducătorii naţionalişti revoluţionari din anii ’50, noua orientare a anilor ’70 şi de la începutul anilor ’80 a preferat un Stat transformat „în furnizor de mijloace de trai” pentru săraci, aliat cu donatorii internaţionali, apoi cu ONG-urile. în forma sa iniţială, noua filozofie a Băncii mondiale, influenţată de ideiile arhitectului englez John Turner, insista pe o abordare constând în furnizarea de „loturi viabilizate pentru construire de locuinţe (terasament, furnizare de apă şi electricitate) pentru a permite raţionalizarea şi ameliorarea locuinţei autonome. La sfârşitul anilor ’80, Banca Mondială devenise campiona privatizării generalizate în materie de furnituri pentru construirea de locuinţe şi, foarte repede, cea mai puternică portavoce instituţională a programelor lui Hernando de Soto, economist peruvian ce propovăduia soluţionarea sărăciei urbane prin dezvoltarea şi extinderea de microîntreprinderi.
1) Jeremy Seabrook, In the Cities of the South, op. cit., p. 197.
2) S. Sethuraman, „Urban Poverty and the Informal Sector: A Critical Assessment of Current Strategies”, doc. de lucru al Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), Geneva, 1997, p. 2-3.
3) Cedric Pugh, ‘The Role of World Bank in Housing”, in Brian Aldrich, Ranvinder Sandhu (sub coor. lui), Housing the Urban Poor, op. cit., p.63.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile României, spre paguba oamenilor simpli.