Cea mai rea dintre toate lumile posibile (50) De la explozia urbană la bidonville-ul global

de Mike Davis_
Dar, bidonville-ul Tondo a fost pretextul ideal pentru ca „investiţiile, după cum afirmă Erhard Berner, să fie imediat recuperate de către promotorii imobiliari şi de cei implicaţi în industria construirii de locuinţe”, astfel încât, săracii cărora le erau destinate fondurile să nu vadă un ban. De exemplu, StJoseph’s Village de Pasig a fost conceput ca proiect model pentru familiile sărace, iar Imelda Marcos chiar a reuşit ca Papa Paul al VI-lea să binecuvânteze proiectul. Totuşi, cinci ani mai târziu, după cum spune Berner, „toţi rezidenţii iniţiali plecaseră, iar parcelele de pământ ce la fuseseră repartizate pentru construirea de locuinţe, au fost cumpărate de familiile bogate”. 1) Aceste eşecuri erau aşa de jenante încât Banca Mondială şi-a refăcut programul pentru a se axa pe construcţii valabile pe parcele aflate în zone situate în afara oraşului Manilla. Faptul că erau în afara oraşului a ferit aceste locuri să cada sub controlul total al clanurilor de familie, dar nu au fost acceptate de săraci deoarece erau departe de locul de muncă şi de sursele de servicii publice. Până la urmă, remarcă Brener, eforturile eroice ale Băncii Mondiale în ceea ce priveşte Manilla s-au dovedit inutile din cauza corupţie administraţiei, iar bidonville-urile „au ajuns mai suprapopulate şi degradate ca niciodată, până atunci”.
în Bombay, un alt program destinat săracilor, anunţat cu trâmbiţe şi surle de către Banca Mondială, ce prevedea o renovare de mare amploare a bidonville-urilor, vizând trei milioane de oameni, a avut până la urmă rezultate aproape neglijabile. De exemplu, segmentul salubritate, ce prevedea construirea de toalete, una pentru două zeci de locuitori, s-a terminat cu construirea unei singure toalete pentru o sută de locuitori, iar întreţinerea sporadică a echipamentului a redus la zero toate beneficiile scontate în materie de sănătate publică. Pe de altă parte, expertiza a demonstrat că „în 1989 programul de reabilitare era departe de a corespunde îndeplinirii tuturor speranţelor, şi doar 9% dintre beneficiari făceau parte din grupul familiilor cu venituri mici”.
Bilanţul programelor urbanistice din prima perioadă de implementare, ale Băncii Mondiale, ce vizau Africa, a avut rezultate la fel de slabe sau perverse ca finalitate. în ceea ce priveşte Dar-es-Salam, după o implicare ambiţioasă a Bancii Mondiale, în perioada 1974-1981, un studiu a scos la iveală că „majoritatea squatterilor, după ce a fost repartizată o parcelă de teren fiecăruia pentru construirea de locuinţă, în cadrul programului de parcelare legalizată, a revândut terenul ce a fost dat, plecând să ocupe alte terenuri la periferia zonelor urbane”. Astfel, majoritatea parcelelor, date legal, au ajuns în proprietatea funcţionarilor publici şi a altor membri ai clasei de mijloc. 2)
1) Erhard Berner, Defending a Place in the City, op. cit., p.12.
2) A. Mosa, „Squatter and Slum Settlements in Taanzania”, in Brian Aldrich şi Ranvinder Sandhu (sub coord. lui), Housing the Urban Poor, op. cit, p. 346; John Campbell, „World Bank UrbanShelter Projects in East Africa”, in Philip Amis şi Peter Lloyd (sub coord. lui), HousingAfrica’s Urban Poor, op. cit., p.211.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile României, spre paguba oamenilor simpli.