Cea mai rea dintre toate lumile posibile (87) De la explozia urbană la bidonville-ul global

de Mike Davis_
Altfel spus, criza de locuinţe a schimbat mediul natural, dar şi amploarea problemei creată de inundaţii: cea de-a cincea cea mai săracă populaţie din lume este expusă unui permanent pericol de a-şi pierde viaţa, inclusiv ameninţării de a rămâne fără nimic din agoniseala de o viaţă. în noiembrie 1998, de exemplu, inundaţiile au deteriorat sau au distrus în întregime casele a 300.000 de oameni, iar, cu o altă ocazie, cartierul Tatlon a fost acoperit în întregime de apa ce-a atins o înălţme de şase metri. în iulie 2000, ploile torenţiale a unui taifun au provocat prăbuşirea unui „munte de gunoaie” de tristă celebritate, în bidonville-ul Patayas, din oraşul Quenzon, distrugând 500 de barăci şi omorând aproape 1.000 de oameni (Patayas a fost subiectul mai multor documentare, toate realizate de către regizorul japonez Hiroshi Shi-nomiya) 1).
Exemplele oraşelor Manilla şi Caracas arată cum are loc procesul lent, de care nimeni nu-şi dă seama, produs de sărăcie, având ca finalitate creşterea riscurilor geologice şi climatice.
Vulnerabilitatea mediului înconjurător de factură urbană – riscul – de cele mai multe ori este calculată aplicându-se următoarea formulă: pericolul (frecvenţa şi mărimea catastrofelor naturale) pe carel multiplică populaţia (numărul locuitorilor şi a locuinţelor expuse pericolului) ce multiplică fragilitatea (caracteristicile fizice ale clădirii); altfel spus, riscul = pericol x populaţie x fragilitate. Urbanizarea ilegală a multiplicat peste tot – uneori de zece ori sau chiar mai mult – riscurile naturale inerente mediului înconjurător urban. Un exemplu c lasic este cel al ploilor torenţiale şi al viiturilor Nilului din august 1988, care au luat pe sus, deplasând cu tot cu case 800.000 de locuitori din oraşul Khartum: cercetătorii au constatat că, în ciuda faptului că viiturile au fost, ca forţă de impact, sub cele din 1946, ele au produs mai multe pagube, în principal din cauza creşterii suprafeţei de teren ocupată de săracii ce au construit bidonville-ul pe o câmpie expusă inundaţiilor, fără să le trecă prin minte să amenajeje un sistem de drenare a apei de ploaie 2).
Oraşele prospere, construite în locuri periculoase pentru ele, precum Los Angeles sau Tokyo, au putut să reducă riscul geologic sau meteorologic efectuând lucrări publice titanice şi punând la punct o „infrastructură grea”: stabilizarea pantelor expuse la alunecări de teren prin aplicarea de geotextile, de infiltraţii de beton sub mare presiune sau folosirea bolţurilor de ancorare; construirea de terase şi nivelarea versanţilor prea abrupţi; forarea de puţuri de drenare şi pomparea apelor din solurile saturate; ridicarea de mici diguri şi amenajarea de puţuri de colectare pentru interceptarea deşeurilor plutitoare; dirijarea apelor pluviale cu ajutorul unor vaste structuri de canalizare din beton. Programele naţionale de asigurări împotriva inundaţiilor şi indemnizaţiile mixte de asigurări pentru incendii şi cutremure de pământ, garantând repararea şi reconstruirea caselor, în caz de stricăciuni importante.
în lumea a treia, este exact pe dos în ceea ce priveşte bidonville-urile, unde locuiesc cei mai săraci oameni, neavând apă potabilă şi canalizare, iar şansele de a fi, până la urmă, protejate de calamităţi, prin lucrări publice costisitoare sunt zero, fără a mai vorbi că nimeni nu se gândeşte la aplicarea unui sistem de asigurare împotriva riscurilor naturale. Rezidenţii bidonville-urilor sunt şi vor fi mereu lăsaţi la voia întâmplării. Specialiştii în domeniu au demonstrat că datoria externă şi „ajustările structurale”, impuse de aceasta, menţin activă o logică a trocului funest bazat pe „creşterea productivităţii, a competitivităţii şi a eficienţei, ceea ce duce la agravarea consecinţelor negative asupra mediului urban şi natural prin efectuarea de implantări de construcţii situate în zone cu mare risc 3)”. De fapt, „vulnerabilitate” a devenit un termen banal, folosit pentru a indica dezinteresul sistematic al guvernanţilor pentru aplicarea de programe care să asigure securitatea mediului înconjurător, urban sau natural, dezinteres apărut din cauza presiunilor financiare internaţionale.
Dar intervenţia în sine a Statului poate fi un factor de agravare a riscurilor. în noiembrie 2001, cartierele săracilor, Bab el-Oued, Frais Vallon şi Beau Fraisier, din Alger, au fost lovite de inudaţii şi scurgeri devastatoare de noroi. în treizeci şi şase de ore, torentele provocate de ploaie pur şi simplu au măturat căsuţele fragile construite pe coastele dealurilor, acoperind cu valurile lor cartierele situate în partea de jos, ceea ce a provocat moartea a 900 de oameni. Văzând că sunt trataţi cu indiferenţă de către autorităţi, locuitorii cartierelor devastate, în special tinerii, au demarat operaţiunile de salvare. Când, după trei zile, preşedintele Abdelaziz Bouteflika s-a decis să facă act de prezenţă, rezidenţii furioşi l-au huiduit şi au strigat sloganuri antiguvernamentale. Bouteflika a replicat că „dezastrul a fost produs din voinţa lui Dumnezeu. Nimic, a spus el la final, nu putea sâ împiedice acest lucru.4)”.
Localnicii nu puteau crede o asemenea explicaţie absurdă. Imediat experţii genişti civili au demonstrat şi argumentat, pe bază de dovezi ce nu puteau fi negate sau ignorate, că bidonville-urile, construite pe ver-sanţii dealurilor, constituiau ele însele un dezastru latent: „Structurile fragile ale caselor pot fi oricând distruse de furtuni violente. Peste tot în ţară, ploaia a provocat pagube serioase acestui tip de locuinţă, din cauza stării de paragină în care se află, inclusiv din cauza modului inadecvat în care sunt reparate, din cauza gradului lor avansat de îmbătrânire, dar şi din cauza faptului că oamenii nu au posibilitatea să le recondiţioneze în mod adecvat 5)”. Dar, pentru a spune lucrurilor pe nume, cele 900 de decese nu se datorau doar naturii dezlănţuite, ele fiind, în mare parte, şi consecinţa războiului declanşat de guvern împotriva grupurilor islamiste înarmate: pentru a-i lipsi pe rebeli de refugii şi de drumuri pe care să se poată retrage, după efectuarea unui atac, autorităţile, pentru a-i repera uşor, au defrişat dealurile aflate deasupra Bab el-Oued-ului, au astupa gurile de canal. „Canalizarea astupată, a scris sociologul Azzedine Layachi, nu a mai permis apei de ploaie să se scurgă în direcţia care trebuia, aceasta deversându-se peste cartier. în plus, autorităţile corupte au permis construirea, în grabă, de locuinţe, în albia secată a râurilor, ceea ce a permis antreprenorilor particulari să se îmbogăţească, fără să ţină cont de securitatea oamenilor 6)”.
1) Greg Bankoff, „Constructing Vulnerability”, art. cit., p. 224-236; Asian Economic News, 31 decembrie 2001 (referitor la filmul documentar despre catastrofa din cartierul Patayas).
2) Hamish Main şi Stephen Williams, „Marginal Urban Environments as Havens for Low-Income Housing”, in Hamish Main şi Stephen Williams (sub coordonarea lui), EnvironmentandHousing, op. cit., p. 159.
3) Mohamed Hamza şi Roger Zetter, „Structural Adjustment, Urban Systems and Disaster Vulnerability in Developing Countries”, Cities, 15:4, 1998, p.
291.
4) Azzedine Layachi, „Algeria: Flooding and Muddled State-Society Relation”, The Middle-East Research and Information Project (MERIP) Online, 11 decembrie 2001.
5) „Flood and Mudslides in Algeria”, Geotimes, ianuarie 2002.
6) Azzedine Layachi, „Algeria”, art. cit.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile României, spre paguba oamenilor simpli. Deasemenea, Mircea Cotârlă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dâmboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.