de Mike Davis_
După cum s-a constatat, evoluţia sărăciei în mediul urban a avut loc în urma unui proces istoric nelinear. Lenta aglomerare de bidonville-uri pe corpul periferic al oraşelor a fost provocată de adevărate uragane de sărăcie şi de explozia construirii bidonville-urilor. în volumul său de nuvele, intitulat Adjusted Lives, scriitorul nigerian Fidelis Balogun descrie efectele programelor de ajustare structurală (PAS), impuse de FMI la mijlocul anilor 1980, ca fiind echivalentul unei catastrofe naturale însemnate ce a omorât pentru totdeauna vechil suflet al oraşului Lagos, aducându-i practic în stare de sclavi faţă de FMI pe nigerienii din mediul urban.
„Logica bizară a acestui program economic era că trebuia să storci şi să sortezi, adică să PASezi toată seva majorităţii defavorizate a cetăţenilor pentru a reînsufleţii economia muribundă. în consecinţă, clasa de mijloc a dispărut rapid şi aglomerările de mizerie produsă de câţiva bogaţi ce au ajuns şi mai bogaţi de pe urma situaţiei economice creată de PAS au devenit troaca populaţiei în creştere, apărută de pe urma abjecţiilor mizere. Astfel, fuga creerelor către ţările petroliere arabe şi Ocident a devenit o adevărată maree.” 1)
Nemulţumirile lui Balogun referitoare la „privatizările haotice şi foamea ce sfâşie zilnic, tot mai mult, stomacul” şi lista pe care o întocmeşte cu efectele malefice ale aplicării PAS-urilor, vor fi înţelese nu numai de cei ce au supravieţuit aplicării altor treizeci de PAS-uri, în Africa, dar şi de alte sute de milioane de asiatici şi de latino-americani, victime al programelor de ajustare structurală. Anii 1980 – perioadă în timpul căreia FMI şi Banca Mondială sau folosit de pârghia datoriei pentru a impune restructurarea economiei majorităţii statelor din lumea a treia – au fost în realitate un deceniu de groază când bidonville-urile au devenit viitorul ineluctabil nu doar al migranţilor săraci din mediul rural, dar şi al altor milioane de orăşeni în mod tradiţional mutaţi sau ajunşi în mizerie din cauza modului violent în care s-au aplicat „programele de ajustare”.
Big bangul sărăciei urbane
între 1974 – 1975, Fondul Monetar Internaţional (FMI), urmat de Banca Mondială, nu a mai fost interesat de ţările industrializate dezvoltate, ci de lumea a treia care se clătina din cauza loviturii puternice primite din cauza creşterii scăpate de sub control a preţului petrolului. Pe măsură ce creştea volumul împrumuturilor, FMI multiplica şi înăsprea „condiţiile de acordare a acestora” şi „de aplicare a măsurilor de ajustare structurală” pe care le impunea naţiunilor debitoare. După cum sublinia economistul Frances Stewart în importantul său studiu, „dezvoltările exogene ce necesitau ajustarea nu erau luate în calcul de aceste instituţii – cele mai importante dintre aceste ajustări fiind reducerile de preţ la bunurile de consum şi costul exorbitant al datoriei ce trebuia achitată”, în schimb, pentru FMI şi Banca Mondială, toate politicile sociale interne şi toate programele publice erau o pradă legală pentru a impune tăieri de buget, numai în felul acesta putând să-şi recupereze banii împrumutaţi plus profitul mascat de dobânda impusă, nu negociată. 2) în august 1982, când Mexicul a ameninţat că nu va mai înapoia împrumutul, atât FMI-ul, cât şi Banca Mondială, sincronizându-se cu cele mai mari bânci particulare, au devenit braţul înarmat al revoluţiei capitaliste internaţionale propovăduită de regimurile Reagan, Thatcher şi Kohl. Planul Baker din 1985 (numit astfel după numele secretarului Trezoreriei americane, James Baker, deşi în realitate, părţi importante din plan au fost concepute de vice-secretarul Trezoreriei, Richard Dar-man) impunea fără scrupule ca cei cincisprezece mari datornici din lumea a treia să
renunţe la orice strategie de dezvoltare controlată de Stat, totul fiind trecut sub controlul firmelor particulare, în schimbul acordării de noi facilităţi de plată şi a permisiunii de a continua să joace un rol în cadrul mecanismului economic mondial. Acest plan a permis Bancii Mondială să controleze pe termen lung zeci de programe de ajustare structurală destinate să pună bazele a ceea ce pe atunci era considerat singurul mod de a construi cea mai bună dintre toate lumile, conform „consensului Washington”.
Consensul Washington ce a produs planul Baker punea bazele unei lumi unde pretenţiile băncilor străine şi ale creditorilor aveau prioritate, nevoile vitale ale orăşenilor şi ţăranilor săraci fiind trecute pe planul secund sau neluate în seamă. Este o lume unde se consideră că este „normal” ca un Stat sărac precum Uganda să planifice un buget de douăsprezece ori mai mare pentru achitarea datoriei externe, decât să-l direcţioneze spre sistemul de sănătate, această decizie fiind luată în plină criză naţională de VIH/sida.3) Cum se arată în The Challenge of Slums, PAS-urile erau „în mod deliberat antiurbane prin natura lor”, urmărind să anihileze orice formă de „favoritism” de care se bucurau pe vremuri oraşele în materie de politici sociale, de sisteme fiscale sau de investiţii publice. Peste tot pe unde s-au implicat, FMI şi Banca Mondială, acţionând ca vechili ai marilor bănci, susţinuţi de administraţiile Reagan şi George H. W. Bush, au oferit ţărilor sărace un cocktail mortal de devalorizare a monedei naţionle, de privatizări, de anulări a barierelor vamale vizând importurile, de oprire a subvenţiilor alimentare, de recuperare forţată a costurilor în domeniile sănătăţii şi educaţiei şi de reducere fără milă a oricărui sector public. (O celebră telegramă a secretarului Trezoreriei, George Shultz adresată unor repezentanţi USAID ce ocupau posturi în străinătate, stipula: „în cele mai multe situaţii, întreprinderile din sectorul public trebuie priva-tizate”4) .) în paralel, PAS-urile au ruinat pe micii proprietari rurali de terenuri, tăindu-li-se subvenţiile de care beneficiau şi împingându-i, în mod riscant, în marea vâltoare a pieţelor mondiale dominate de industri agro-alimentară subvenţionată din plin de statele incluse în prima lume.
După cum a demonstrat William Tabb în recenta sa istorie a guvernării economice a lumii, datoria externă a fost calul troian ce a uşurat transferul puterii de la naţiunile din lumea a treia către instituţiile din cadrul Bretton Wood 5), controlate de Statele Unite şi celelalte mari ţări capitaliste.
1) Fidelis Odun Balogun, Adjusted Lives, op. cit., p. 80.
2) Frances Stewart, Ajustment and Poverty, op. cit,, p. 213.
3) Sebastian Mallaby, The World’s Banker, op. cit., p. 110.
4) Citat in Tony Killick, „Twenty-five Years in Development: The Rise and Impending Decline of Market Solutions”, Development Policy Review, nr. 4, 1986, p. 101.
5) Coferinţa de la Bretton Woods, cunoscută oficial sub denumirea de Conferinţa Monetară şi Financiară a Naţiunilor Unite, a reunit 730 de delegaţi reprezentând 44 de naţiuni aliate la Mount Washington Hotel, situat în Bretton Woods, New Hampshire, Statele Unite, pentru a reglementa sistemul monetar internaţional (SMI), după al Doilea Război Mondial. în cadrul conferinţei ce a avut loc între 1 şi 22 iulie 1944 au fost semnate acorduri care, după ratificarea legislativă a guvernelor membre, au dus la înfiinţarea Băncii Internaţionale pentru reconstrucţie şi dezvoltare (BIRD) şi a Fondului Monetar Internaţional (FMI).
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile Romăniei, spre paguba oamenilor simpli. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
