Cine crede nu va pieri

Preot loan Ştefănescu
Dacă ştim că nimeni, de la Adam până astăzi, nu a scăpat de moarte, nu avem niciun motiv să banuim că noi vom face excepţie. Aşadar, e natural să credem că moartea e naturală.
Se pune întrebarea: Dacă moartea e naturală, atunci de ce ne temem de ea? Frica de moarte e tot atât de frecventă ca spaima de cutremur, de foc, de inundaţii, de război. De ce oare ne temem de ele? Pentru că, în ciuda faptului că sunt numite „calamităţi naturale” unele, ele reprezintă tot atâtea rupturi în curgerea firească a naturii, accidente menite să descumpănească armonia cu care ne-am obişnuit. Prin urmare, dacă noi ne temem de moarte, înseamnă că ea, moartea, este un accident al existenţei noastre, un eveniment natural, în pofida faptului că o numim „moarte naturală” sau „moarte bună”. Ea este o ruptură dintre trup şi suflet. Neavând suflet, animalul nu ştie ce e moartea, şi ca atare, nu se teme de ea. Animalul nu are decât o singură spaimă, dictată de instinctual conservării: aceea de a nu fi devorat. Astfel, când simte că a devenit de prisos, elefantul, de exmplu, îşi părăseşte turma şi se retrage să moară liniştit, în singurătate. Câinele, când simte sfârşitul aproape, se îndepărtează de casa stăpânului şi moare acolo, ca şi cum bunul simţ i-ar porunci să nu putrezească în vecinătatea celui care la hrănit. În schimb, perspectiva morţii îl nelinişteşte pe om şi-l înspăimântă. „Vai câtă luptă are sufletul când se desparte de trup. Vai cât lăcrimează el atunci şi nu este cine să-l miluească… ” – spune o cântare de la slujba înmormântării.
Oameni buni! Ne temem de moarte tocmai pentu că ea nu e firescă, pentru că ea este un accident în existenţa noastră. Dumnezeu l-a făcut pe Adam nemuritor. Nemurirea lui era condiţionată de un singur lucru: creatura să asculte de Creator (ceea ce nu era deloc imposibil). Şi l-a avertizat: „Daca nu Mă vei asculta, atunci cu moarte vei muri” (Facere 2,17). Ceea ce s-a întâmplat ştim: Adam şi Eva au păcătuit prin neascultare şi au plătit cu moartea, iar noi toţi, ca urmaşi ai lor, plătim cu aceeaşi monedă în virtutea solidarităţii noastre fiinţale, devenită genă.
Aşadar, fiind un accident, moartea nu are un ultim cuvânt. Ceea ce numim noi moarte nu este altceva, decât un prag, trecerea omului dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă, el continuând să rămână om, aşa cum apa, de exemplu, poate exista în cele trei stări: lichidă, gazoasă sau solidă, păstrându-şi aceeaşi identitate chimică. Chiar dacă se despart prin moarte, sufletul şi trupul îşi păstrează solidaritatea fiinţală, ca unele ce se vor reuni la învierea cea de obşte, când trupul, readunat din ţărână şi transfigurat în entitate duhovnicească, se va reuni cu sufletul în aceeaşi viaţă veşnică.
Ei bine, certitudinea vieţii şi învierii noastre ne-a venit prin Mântuitorul lisus Hristos, Cel ce, ascultându-şi Părintele, a acceptat să se întrupeze din Sfânta Fecioară, să devină om şi să moară ca om, pentru ca prin moartea Sa să învingă moartea, iar prin învierea Sa să devină garanţia învierii noastre. Trăind în Hristos prin Biserica Lui, nu avem raţiuni să ne temem de ceea ce îi urmează. E firesc să ne temem de suferinţele premergătoare morţii, de vreme ce Însuşi lisus – Omul, chiar dacă pentru o clipă, s-a temut. De aceea, la fiecare slujbă, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască „sfârşit creştinesc, fără dureri, fără mustrări de cuget, în pace…”, la care adăugăm: „… şi răspuns bun la înfricoşătoarea Judecată”, ceea ce înseamnă preocuparea noastră pentru viaţa de dincolo. O astfel de preocupare nu implica neapărat teama, ci mai degrabă grija, sau, îngrijorarea noastră pentru atunci. De ce? Pentru că, la întrebările: de unde vin şi unde mă duc, ştiinţa şi filozofia (care de obicei ignoră credinţa) rămân mute. Dacă ştiu că vin de la Dumnezeu, cel care mi-a creat sufletul în clipa când am fost conceput în pântecele mamei mele, ştiu că e Cineva care ştie unde mă duc, şi care mai ştie că eu nu trebuie să ştiu, şi de ce nu trebuie să ştiu (Doamne, ce ne-am face dacă ne-am cunoaşte dinainte sfârşitul?)
Eu cred că e mult mai important să ne gândim la cum murim. Spunea cineva că sfârşitul trebuie sa ţi-l administrezi în aşa fel încât să mori ca un rege. Se gândea, desigur, la demnitate.
Cultura universală a înregistrat o paralelă între două morţi: aceea a lui Socrate şi aceea a lui Iisus. Sub o acuzaţie falsă, Socrate a fost condamnat la moarte prin otravă, sentinţă care şi-a administrat-o singur. Acasă la el, înconjurat de ucenicii săi, s-a întins pe pat, I sa adus paharul cu otravă, l-a băut şi rezemat pe perne a stat de vorbă cu cei dragi ai săi, spunându-le ultimele învăţături de poveste.
Tot sub acuzaţie falsă, Iisus a fost condamnat la moarte, dar moarte pe cruce, cumplită, degradantă, ruşinoasă, rezervată doar marilor răufăcători. Precedată de umiliri, palme, scuipări, biciuire, cunună cu spini, ţintuirea trupului gol pe cruce, piroane bătute în mâini şi în picioare, era urmată de ceasurile durerilor sângerânde, însoţite de gemete şi strigăte. Femeile miloase aduceau o băutură făcută din vin sau oţet amestecat cu fiere, un fel de analgezic, care li se da condamnaţilor spre a le alinta durerile. I-a fost dat şi lui Iisus, printr-un burete ridicat în vârful unei trestii, dar El a refuzat să bea.
Aşadar, iată două morţi: una senină şi una crâncenă, una impusă şi asumată, alta înţeleaptă, una fără finalitate, alta de poveste.
Tot sub acuzaţie falsă, Iisus a fost condamnat la moarte, dar moarte pe cruce, cumplită, degradantă, ruşinoasă, rezervată doar marilor răufăcători. Precedată de umiliri, palme, scuipări, biciuire, cunună cu spini, ţintuirea trupului gol pe cruce, piroane bătute în mâini şi în picioare, era urmată de ceasurile durerilor sângerânde, însoţite de gemete şi strigăte. Femeile miloase aduceau o băutură făcută din vin sau oţet amestecat cu fiere, un fel de analgezic, care li se da condamnaţilor spre a le alinta durerile. I-a fost dat şi lui Iisus, printr-un burete ridicat în vârful unei trestii, dar El a refuzat să bea.
Aşadar, iată două morţi: una senină şi una crâncenă, una impusă şi asumată, alta înţeleaptă, una fără finalitate, alta mântuitoare, una spre groapă, alta spre înviere, una plină de cultură, alta de sfinţenie; una plină de omenitate demnă, iar alta plină de dumnezeire jertfel-nică, una ce duce în istorie, alta în veşnicie.
Ce să întelegem noi din toate acestea? Ce model ar trebui să adoptăm? Pe de o parte, calitatea de creştin m-ar obliga să urmez modelul lui Iisus. Au făcut-o apostolii şi martirii, care deşi nu si-au dorit moartea prin suferinţă, şi-au asumat-o. În faţa inevitabilului s-au declarat gata să primească moartea, în bucuria anticipată a cununei celei veşnice. Nici Iisus nu şi-a dorit suferinţele, dar şi le-a asumat, vestindu-şi ucenicii că ele trebuiau să vină. A refuzat pe cruce anastezicul, tocmai, pentru a duce până la capăt ceea ce trebuia dus.
Pe de altă parte, îi cerem lui Dumnezeu, asa cum am spus, o moarte liniştită, lipsită de dureri fizice, ceea ce ar părea în contradicţie cu modelul hristic şi mai aproape de cel socratic. Ea însă, moartea, nu va veni în funcţie de dorinţele sau de preferinţele noastre, ci de rânduiala lui Dumnezeu, ceea ce în ultimă instanţă, presupune împăcarea.
Dumnezeu a încercat ca salveze lumea de la moarte şi nu a reuşit, fiindcă omul s-a dovedit a fi contra acestei încercări, contra sfaturilor pe care Dumnezeu i le-a dat. Dumnezeu însuşi împlineşte liber – moartea – pentru care, a optat omul. În tot atâta Libertate, ce şanse ar mai avea moartea? Ea este „înghiţită de biruinţă”, de libertatea dumnezeiască de a muri. De „a-Şi pune viaţa pentru prietenii săi”. Şi pentru Adam şi pentru lisus, cauza morţii este iubirea: la Adam, iubirea de sine împotriva celuilalt (împotriva lui Dumnezeu), iar la lisus, iubirea celuilalt cu tine însuţi, iubirea până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Hristos nu ne-a mântuit nici prin durere, nici prin moarte, ci prin iubirea concretizată în suferinţă şi în curajul eroic al preluării morţii noastre. El nu ne izbăveşte de moarte, ci din moarte, pentru că „are viaţă în Sine Însuşi” (loan 5,26). Ori în această dramă a morţii care se petrece pe pământ, dar care, în realitate se joacă dincolo de lume, Hristos rămâne suveran. De aceea, oricine crede în El nu va pieri, ci va avea viaţă veşnică (loan 3,16). Şi cine îl are pe Dumnezeu, are totul!