de Gilbert Guilleminault, coordonator
în ziua de 23 ianuarie 1947, zi în care, la New York, moare senatorul Volstead, autorul legii ce limita la 0,5% procentul de alcool în băuturile autorizate să fie scoase la vânzare, ceea ce a creat terenul ideal pentru bootleggeri să devină extraordinar de bogaţi, la Miami, Capone îl cheamă pe preotul bisericii Sfântul Patrick. Se confesează şi primeşte iertarea pentru toate păcatele sale. Două zile mai târziu, Capone îşi dădea sufletul. Pe masa din camera unde şi-a trăit ultimele zile se afla manuscrisul Memoriilor sale ce se terminau cu următoarele cuvinte: „Dorinţa mea este ca, de fiecare dată când se va mai vorbi despre mine, să se dea uitării faptul că am fost gangsterul Al Capone, cel a cărui faimă l-a transformat, într-o zi, regele neîncoronat al oraşului Chicago.”
După decesul lui Capone, domnului William Thildrick, antreprenor de pompe funebre, nu i-a mai rămas alt ceva decât să realizeze capodopera vieţii sale. Capone a fost bărbierit, machiat, îmbrăcat cu un costum negru şi o cămaşe albă, i s-a pus o cravată gri, a fost lungit într-un sicriu din bronz încrustat cu aur. Scriul a fost pus în holul vilei în care a locuit. Din toate colţurile Americii, chiar şi de la Alcatraz, au fost trimise buchete şi coroane de flori. Unele dintre coroane aveau doi metri înălţime cu eşarfe pe care era scris: „în memoria lui Al, cel mai presus decât noi”. îngenunchiat pe dalele din marmură, negrul Sammy, valetul lui Al, s-a rugat douăzeci şi patru de ore pentru sufletul lui Capone. Au venit la înmormântare, cu avionul, toţi foştii membri ai Sindicatului: Campagna, poreclit Micuţul din New York, acum proprietarul unei ferme de cinci sute de hectare în Fowler, Indiana; Ricca, unul dintre oamenii cei mai bogaţi din Statele Unite, ce trăia într-o somptuoasă rezidenţă din Long Beach (Indiana), la care se adăuga casa sa din River Forest şi ferma de şase sute de hectare; Bernstein, unul dintre cei mai mari avocaţi din Chicago; William Johnson, preşedintele lui Naţional Jockey Club şi mulţi alţii care nu au uitat că totuşi Al Capone a fost cel care le-a permis şi ajutat să devină foarte bogaţi.
După slujba religioasă de înmormântare, oficiată de reverendul William Barry, o sută de cadillacuri, având la geamuri crepdeşin negru, au mers în urma dricului. în prima maşină se afla Theresa Capone, mama lui Scarface, Mafalda, sora sa, Mattes, Ralph şi John, cei trei faţi. încet, într-o atmosferă funebră, în timp ce clopotul suna regulat, convoiul se pune în mişcare spre cavoul cu numărul 2.432 din cimitirul din Chiucago. La joasă altitudine, dintr-un avion închiriat de presă, este fotografiat convoiul funebru. în timpul emisiunii radio unde sunt redate toate detaliile referitoare la înmormântare, nişte oameni de ştiinţă cer să li se acorde dreptul de a examina creerul lui Al Capone. începe să plouă. Mii de persoane aşteaptă în faţa gropii în care va fi depus Al Capone, care, după ce va fi astupată, va fi acoperită cu trandafiri roşii în valoare de cinci mii de dolari. Cu capul descoperit, Gusik, Accardo, Riccsa, ultimii mari şefi ai Sindicatului, privesc cum sicriul de bronz este depus în groapă. în linişte mormântală nu se aud decât hohotele de plâns ale unei singure persoane: este mama lui Scarface.
După ce totul se termină, pe străzile oraşului Chicago, vânzătorii de ziare încep să strige: „Cumpăraţi «Tribuna», singurul ziar ce vă oferă amănunte cu înmormântarea lui Al Capone”. După ce redă în cele mai mici amănunte ceremonia de înmormântare, autorul articolului încheie cu următoarea frază: „Odată cu Al Capone, acest geniu al crimei ce a făcut să curgă sângele urmaşilor întemeietorilor oraşului, deci odată cu dispariţia lui Al Capone, moare puţin şi o parte din tinereţea Americii.”
Scurtă bibliografie
Courtney Riley Copf: Bandele destrăbălării în
Statele Unite
Mezz Mezzrow: Furia de atrăi cu orice preţ Jean Lasserre: Balul morţii Burton F. Turkus şi Sid Feder: Societatea anonimă pentru asasinat Memoriile lui Al Capone Kefauver: Crima în America Ed. G. Sullivan: Chicago, oraşul crimei Articole din ziarele de epocă
Delirul Rudolph Valentino
de Anne Manson
întreaga viaţă a oraşului New York espe paralizată: …a murit „Şeicul”
Este ora unsprezece şi jumătate ziua; de cinci ore, în acea dimineaţă de 23 august 1926, circulaţia este blocată între Broadway şi Strada 52. Cinci mii de persoane stau pe loc, sub un soare arzător: o mulţime în care găsim mondene deja versate, tinere adolescente visătoare şi naive, gospodine cu copiii în braţe, oameni din toate categoriile sociale, pe scurt o întreagă mulţime aflată în delir, scăpată de sub control, căreia nu-i mai poate face faţă forţele de ordine chemate în graba mare.
„-Dar ce s-a întâmplat? întreabă un şofer, furios că nu poate trece mai departe.
- Lui Rudy îi este tot mai rău, îi răspune, din mulţime, o femeie cu ochii în lacrimi.
- Rudy? Care Rudy?”
De data aceasta nimeni nu îi mai răspunde. Ce tâmpit ! Cum este posibil să nu ştii că la primul etaj al blocului din ciment rece pe care se află cuvintele Polyclinic Hospital, Rudolph Valentino a intrat în agonie?
Acum două zile, pe 21 august 1926, ziarele au anunţat că „Şeicul mult iubit” a trebuit să fie internat de urgenţă: atac de apendicită şi ulcer la stomac. La început, cazul a părut benign, dar a doua zi seara, situaţia s-a agravat brusc: la plămânul stâng s-a declanşat o pleurezie, iat apendicita s-a complicat cu un început de peri-tonită. O primă transfuzie de sânge nu a avut efectul scontat, iar bolnavul, din oră în oră, a intrat în agonie.
în New York, vestea a avut efectul unei bombe. în dimineaţa zilei de 23 august, birourile, magazinele şi atelierele au rămas pusti. îngrijorată de starea de sănătate a lui Valentino, mulţimea s-a strâns în faţa spitalului. Aproape orice activitate a fost brusc întreruptă.
” – Un avion a plecat din Detroit pentru a aduce un nou antiseptic miraculos”, se anunţă prin megafon pentru a fi calmată mulţimea ister-izată. (în curând se află că avionul salvator, împiedicat de ceaţă, a trebuit să aterizeze forţat, iar pilotul şi-a continuat drumul cu trenul. Din păcate va sosi prea târziu.)
” – Se va încerca să fie ţinut în viaţă cu o nouă transfuzie” anunţă din nou, prin megafon, medicul şef al spitalului.
Imediat Policlinica primeşte mii de telefoane: femeile din New York sunt gata să doneze sânge pentru a-l salva pe Rudy. De fiecare dată, telefonista răspunde: „Este prea târziu. Bolnavul nu mai este capabil să reziste la o nouă intervenţie ! şi, înainte de a închide, mai are timp să audă în receptor zgomtul produs de trupul celei ce leşină la aflarea vestei îngrozitoare.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
