de Gilbert Guilleminault, coordonator
Scrisorile, telegramele se strângeau pe biroul camerei de primire a spitalului (până la urmă sau numărat aproape o sută de mii, venite din lumea întreagă); un adevărat covor din buchete de trandafiri roşii, în valoare totală de două mii de dolari, plus jerbele cu dorinţe şi cu declaraţii pătimaşe de dragoste, coşurile cu flori rare şi buchetele de zece cenţi bucata blocau trecerea culoarelor casei lui Valentino.
în timp ce toată America se agită, în timp ce mai multe milioane de femei se roagă la Dumnezeu să-l vindece, un italian cu faţa ca ceara, marcată de suferinţa insuportabilă, cu şuviţe de păr negru căzând peste ochi, trăieşte ultimele sale clipe de viaţă, fără să aibă pe cineva cu adevărat drag sufletului său. Femeia ce plânge lângă el, ţinându-l de mână, aproape este o străină pentru el. Este Jean Acker pe care a luat-o de soţie pe vremea când făcea primii paşi în lumea filmului şi care l-a părăsit chiar în seara nunţii. Bărbatul gras ce se tot agită, încercând să intre în legătură telefonică cu Schenk, directorul studioului United Artists, este un simplu impresar, George Ullman. Poate că singura persoană din cameră, care-i este cât de cât apropiată sufleteşte, este părintele Congedo, născut în acelaşi sat cu el, la Castellaneta, venit să-i aducă o ultimă alinare sufletească şi iertarea păcatelor.
Rudolph Valentino se uită, cu o privire indiferentă, la toţi cei aflaţi în acea cameră. Apoi, şopteşte grăbit: „Nu sunt decât un ţăran rătăcit în această lume… A fost o greşeală…”
„Aceste manifestări sordide, ce au transformat moarte într-un spectacol, nu trebuie să mai continue. începând cu ora cinci seara, porţile sanctuarului vor fi închise pentru public.”
George Ullman, cel ce a stimulat cât de mult a putut această isterie colectivă, din clipa în care i-a scăpat de sub control, a început să se sperie.
Din clipa în care, luni 23, la ora zece dimineaţa, o asistentă medicală a ieşit în faţa intrării spitalului pentru a anunţa ca Rudolph Valemtino a murit, toată America a înnebunit, pur şi simplu a fost cuprinsă de o criză de isterie necontrolabilă.
în aceiaşi seară, trupul îmbălsămat cu mare grijă, cu faţa atent fardată, pudrată, retuşată, este depus într-un sicriu cu capac de sticlă. Sicriul este expus în Salonul de Aur al pompelor funebre Campbell Building pentru ca Valentino să mai poată fi văzut, pentru ultima dată, de către admiratorii săi. S-a calculat ca optzeci de persoane pe minut să treacă prin dreptul sicriului, timp de două zile, între ora nouă dimineaţa şi miezul nopţii. Au fost mobilizaţi o sută cincizeci de poliţişti pentru asigurarea ordinii şi liniştii. Dar, din primele momente, poliţiştii au fost măturaţi din cale de mulţimea înnebunită de durerea sufletească provocată de moartea neaşteptată a idolului ei, geamurile automobilelor au fost făcute ţăndări, oglinzile magazinelor au fost sparte, nouă vizitatori pur şi simplu au ieşit prin ferestrele salonului mortuar, aşa de mare a fost presiunea exercitată de oamenii ce s-au îngrămădit şi călcat în piciare pentr a-l vedea pe Valentino. Bilanţul zilei: o sută douăzeci de răniţi, două sute cincizeci de femei au leşinat, numeroşi copii au fost călcaţi în picia-re de cei ce n-au mai ţinut cont de nimic.
Marţi, a fost şi mai rău. Louella Parsons, bârfitoarea numărul unu a Hollywoodului, povestea, pentru o sută douăzeci de ziară, că Pola Negri, „ultima logodnică a şeicului” a fost dărâmate de vestea primită. A fost o întreagă scenă plină de patetism.
„N-am să mai pot privi niciodată, câte zile voi mai avea de trăit, un bărbat, în faţă !”, a strigat cu o voce plină de durere actriţa poloneză care, peste câteva luni, se va mărita.
Sub privirile îngrozite ale Louellei şi a lui Marion Davies, Pola Negri a mimat o adevărată criză de isterie, „şi-a scuturat părul negru ca o leoaică rănită, şi-a zgâriat obrajii, a căzut în genunchi, cerând Cerului s-o ia de pe această lume”.
„Ne-a prezentat în acea zi, a spus Louella Parson, câţiva ani mai târziu, cea mai reuşită interpretare dramatică din toată cariera ei de
artistă.”
S-a zvonit în New York că ar fi fugit, copleşită de durere, de pe platourile studioului unde se turna filmul Hotel Imperial, că a fost închiriat special pentru ea un întreg vagon. Cu toţii aşteptau nerăbdători s-o vadă apărând în nestăpânite hohote de plâns, îmbrăcată în negru din cap până-n picioare. De teamă că vor rata spectacolul, că vor fi împiedicate de poliţia călare să vadă totul în cele mai mici amănunte, cât a fost noaptea de lungă, femeile au presărat praf de săpun pe trotoarele din Broadway pentru a împidica accesul cailor poliţiei.
Dar, moartea lui Rudolph Valentino a fost un nemaipomenit prilej pentru politică să se manifeste şi ea public.
O escadră de douăzeci şi cinci de fascişti, purtând cămăşi negre, decisă să stea de veghe la căpătâiul actorului, a avut de a face cu Alianţa antifascistă a Americii de Nord. Fasciştii purtau o enormă coroană confecţionată din frunze de laur, trimisă special de Mussolini, cu o banderolă pe care era scris: „Rudolph Valentino a contribuit la consolidarea tradiţionalei prietenii dintre Statele Unite şi Italia mai mult decât toţi ambasadorii şi diplomaţii noştri.” Adversarii fasciştilor aveau bâte. Ciocnirea a fost teribilă, ter-minându-se cu capete sparte şi oase rupte.
Ziarele, care de opt zile publicau ştirile legate de Rudolph Valentino numai pe prima pagină, ajunseseră să contabilizeze zilnic numărul de leşinuri şi de sinucideri, până când New York Herald, scârbit, a ajuns să dezvăluie că majoritatea fetelor, pentru a plânge în hohote, aveau bucaţi de ceapă în batistele pe care le duceau la ochi, iar femeile ce leşinau cu uşurinţă, făceau aceasta în public din motive de publicitate.
Pe de altă parte, bârfele luau amploare.
” – Se pare că Rudolph, care a câştigat trei sute cincizeci de milioane de dolari, în trei ani, la United Artist, a lăsat în urma lui numai datorii!
- Un medic din Florida, doctorul Lee, este mai mult ca sigur că Valentino a murit din cauza razelor ultraviolete ale reflectoarelor de pe platou.
- Actriţa de origine engleză Peggy Scott si-a pus, ieri, capăt zilelor. La întâlnit pe Valentino la Biarritz. Nu a vrut să supravieţuiască morţii lui.
- Dispariţia lui Valentino este sfârşitul industriei filmului. Hollywoodul este pe ducă !”
într-un prim moment, United Artists a vrut săi facă lui Valentino o slujbă de înmormântare cum nu s-a mai văzut, excesiv de fastuoasă, dricul urmând să iabă în urma sa cinci sute de maşini în care să se afle vedetele filmului mut. Până la urmă, s-a renunţat la această idee deoarece poliţia a declarat că-i va fi imposibil, în acest caz, să menţină ordinea publică. Drept urmare, s-a recurs la o ceremonie de înmormânare mai simplă, organizată la Malachi’s Church, la care au participat Mary Pickford, Pola Negri, surorile Talmadge, Jean Acker, Douglas Fairbanks şi un număr restrâns de persoane din anturajul lui Valentino, urmaţi de directorii marilor studiouri de filme.
Două escadroane de poliţie călare şi patru sute de poliţişti au asigurat protecţi cortegiului (cu mult mai mult decât a fost nevoie la funeraliile lui Sarah Bernhardt, Mounet-Sully, Caruso, Rachel, Talma şi Şaliapin) în timp ce mii de admiratoare, stând în genunchi, cântau, la trecerea cortegiului, imnul „Valentinelor” Adio Valentino Dar, din această seară, Sus, pe bolta cerului Va străluci o nouă stea.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
