de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Ar fi crezut vreodată Rachele că se va mărita cu Mussolini, ea micuţa servitoare care abia îndrăznea să zâmbească la cuvintele galante pe care i le adresa tânărul Benito, care în 1908 îşi unea destinul cu al lui fără să fie preocupată să meargă la primar sau la preot pentru a legaliza căsătoria, în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu. Văduva unui amărât de zilier, mama Rachelei îl ajuta pe tatăl lui Mussolini să se descurce cu taverna aflată lângă în vecinătatea forjei şi prima care a trezit interesul lui Benito a fost fata cea mare dintre cele cinci surori Guidi. Dar Augusta avea destulă minte şi nu se simţea atrasă de acest băiat ce părea dus rău cu pluta, despre care sătenii din Predappio spuneau în dialectul local că este e matt, nebun. Un învăţător fără loc de muncă, ce să zici, ce mai afacere! Când nu scria editoriale incendiare pentru mica publicaţie săptămânală La Lotta di Classe, tânărul Benito scrârţâia la o vioară ţinută în cutia de protecţie pe care-o purta sub braţ ca pe un mic sicriu. înţeleapta Augusta, doritoare de siguranţa zilei de mâine, l-a trimis definitiv la plimbare pe Benito, preferând în locul lui un funcţionar: groparul adjunct al cimitirului municipal…
Amărăciunea provocată de eşecul în dragoste l-a determinat pe fiul lui Alessandro s-o ia cu asalt pe soara mai mică, Rachele, pe atunci în vârstă de şaisprezece ani, blondă şi plină de viaţă, ce-i drept cam greu de suportat, dar care era foarte intimidată de „profesor”, adresându-i-se acestuia, chiar şi în intimitate, multă vreme, cu dumneavoastră. în faţa ei, agitatorul rostea mono-loguri înflăcărate pe care nu le-nţelegea deloc, dar, cu toată puterea ei limitată de a pricepe, Rachele îşi dădea seama că aceste discursuri nu vor avea decât un singur sfârşit: închisoarea pentru soţul ei. A trebuit ca bersaglierul Benito să se îmbolnăvească, în timpul războiului, de febră tifoidă şi, speriat că nu va mai apuca ziua de mâine, s-o cheme la spitalul unde era în convalescenţă pentru a oficia căsătoria civilă. Evenimentul avea loc la sfârşitul anului 1915, cu puţin timp înainte de naşterea lui Vittorio, cel de-al doilea copil al lor. Zece ani mai târziu, când avea de gând să negocieze cu Vaticanul acordurile de la Latran, Ducele a condus-o pe Rachele şi în faţa altarului.
Să pui lucrurile la punct… Pentru revoltatul pocăit totul a devenit în regulă. De altfel, pe vremuri, adolescentul rebel a vrut să fie primul din clasă, iar antimilitaristul a fost un soldat exemplar. Acum, a ajuns şef de bandă. Ce-i trebuia mai mult, deocamdată? Oameni publici precum deputaţii Benni şi Olivetti, purtătorul de cuvânt al Cofindustria, garantau pentru patriotismul şi moderaţia sa politică:
„Abţineţi-vă să faceţi proces de intenţie, sugerează cei versaţi în cunoaşterea omului… Aşteptaţi să-l vedeţi trecând la fapte… „
Marşul asupra Romei nu trebuia să fie decât un atu în favoarea lui, într-un joc politic delicat. Marea miză se va juca aici, în interiorul acestui birou retras al redacţiei ziarului Popolo d’ltalia, unde Mussolini se juca cu browningul său, aşteptând încordat să sune telefonul.
„Fasciştii ăştia se vor împrăştia ca un stol de vrăbii !” (Badoglio)
Joi
„Fascişti, plouă la Napoli. Ce aveţi de gând să
faceţi?”
în acea zi ploua cu găleata la Napoli. Acestă stare de fapt l-a determinat pe Michele Bianchi, secretarul partidului fascist să spune aceste cuvinte istorice ce i-au venit în minte când s-a încheiat întrunirea ce erau acum fără niciun scop ce-ar fi putut determina intrarea în acţiune.Cu o zi înainte, nerăbdarea cuprinsese pe toţi şefii Fasciilor.
Chiar dacă ploua cu găleata la Napoli, cu toţii erau convinşi că soarele strălucea deasupra Romei, dând o culoare aurie faţadelor clădirilor oficiale. Roma nu-i mai aştepta decât pe ei, Roma este a lor… Sunt siguri de ast. La prânz, ziarele au prinit „Proclamaţia către italien” care, încă din data de 29 septembrie, fusese ascunsă cu grijă într-un seif al poştei centrale din Milano.
Acest manifest îi dădea guvernului Facta patruzeci şi opt de ore pentru a pleca, nemaidându-le nici fasciţtilor timp să se răzgândeacă. în culise se negocia la greu. Mesageri benevoli, unii chiar dezinteresaţi, îi presau pe bătrânii de la palatul Montecitorio şi le vorbea fără-ncetare înţelepţilor liberalismului despre necesitatea imprioasă „a unirii forţelor patriotice”. Prefectul Lusignoni îl bate la cap pe Giolitti, baronul Avezzana se străduieşte să-l convingă pe Nitti. în biroul publicaţiei Popolo, Mussolini aşteaptă rezultatul acestor negocieri, printre bucăţile de hârtie cu cerneala încă umedă, în faţa browningului fără cartuşe.
Dar alte arme, cu miile, sunt încărcate. Revolvere de ordonanţe, vechi carabine, mitaliere furate din cazarme, un întreg arsenal scos pe faţă din locul unde era depozitat. Fiecare veteran a păstrat, bine întreţinută, o armă, amintire de pe front. Pe piaţa neagră, imediat după victorie, se vinde aprope la lumina zilei, arme austriece: se caută manico di scopa, „coada de mătură”, cum se spunea la puşcă, iar la mare căutare sunt şi chiodi, adică cartuşele.
Pe 26 octombrie, în urma unui ordin secret, toţi membrii din Fasci di Combattimentosunt chemaţi să se strângă în jurul drapelului. Se apropie momentul decisiv. Pentru prima dată s-a dat mobilizarea generală a fasciştilor ce nu au niciun program, cărora fondatorul lor nu le-a impus decât o singură regulă: „Sunt excluşi din oficiu toţi cei care au lipsit de trei ori de la adunările noastre”.
în urmă cu treizeci şi unu de luni, duminică 21 martie 1919, fusese întemeiată Fascia, la Milano, în clădirea cu numărul 9 din vechea piaţă San Sepolcro, într-un salon de la etajul unu, pus la dispoziţie de Alianţa industrială şi comercială. Aproape toţi cei prezenţi sunt voluntari ce au participat la război. în total, o sută patruzeci şi cinci de oameni au răspuns la chemarea lansată de Popolo d’ltalia, ascultând discursurile lui Marinet-ti şi Bianchi, înainte de a-l auzi pe Mussolini lansând lozinci, emoţionante , dar totuşi neclare, despre „revoluţia sa naţională”. Mai târziu, Decele va spune: „Pe atunci, nu aveam în minte niciun plan doctrinalspecific”. Prea puţin preocupaţi de nuanţe, primii discipoli ai lui Mussolini – câţiva socialişti ce l-au urmat până la capăt şi naţionaliştii ce apreciau forţa acestui temperament plebeu – nu aşteptau de la el nimic altceva decât semnalul să treacă la acţiune. Să lupte. Era singurul lucru important pentru aceşti arditice aveau impresia că regatul italian, dacă mai bat pasul pe loc, va avea în curând soarta Rusiei imperiale.
Soviete, Lenin… Nicăieri în Europa, doar în ltalia întărâtată aceste două cuvinte capturaseră definitiv imaginaţia populară. Chiar dacă Liebknecht, Eisner şi Bela Kun fuseseră pulverizaţi de contrarevoluţie, italienii erau convinşi că doar proletariatul lombard era capabil să zdrobească rezistenţa forţelor tradiţionale, iar în mediul rural se conturau tot mai clar semnele unei nemiloase revolte a ţăranilor.
în fiecare duminică, valuri tot mai mari de oameni, proferând ameninţări, se strângeau sub zidurile palatelor cu ferestrele închise. Pentru a evita jafurile, negustorii înspăimântaţi încredinţau Bursei Muncii cheile magazinelor. Ceferiştii abandonau în mijlocul câmpului trenurile şubrede, cu acoperişurile găurite, acele Ferrovie dello Stato ce nu mai corespundeau scopului iniţial pentru care fuseseră folosite. La Bologna, primăria proclama instaurarea sovietelor, la Viareggio, se tipăreau timbre cu efigia profeţilor marxişti. Extrema stângă nu mai avea de făcut decât un pas, dar era tot mai limpede că-i lipsea avântul revoluţionar. Extrema stângă italiană era capabilă să sperie, dar nu să învingă. îşi epuiza forţele, stimulând opoziţia ce devenea tot mai mare, deoarece nu a fost în stare nici să unească clasele sociale, nici să le îngenunchieze.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
