Despre Eminescu, cu dragoste!

În cadrul întâlnirilor periodice cu mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti şi cu ocazia Zilelor Culturii Naţionale, Universitatea „Valahia” din Târgovişte a orga­nizat ieri, la Corpul „K” al Universităţii, o conferinţă susţinută de acad. Eugen Simion, despre ceea ce a însemnat şi înseamnă Mihai Eminescu pentru cultura românească. Introducerea a fost făcută de prof. univ. dr. Gheorghe Bârlea,
care i-a intro­dus pe toţi cei prezenţi în atmosferă, prezentând o scurtă biografie a academicianului Eugen Simion.

„Poetul Mihai Eminescu ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest pre­miu nu se acordă postum”, este de părere academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române.

„Atât de contemporan şi de contestat. Românii văd în el un poet naţional. Această sintagmă enervează multă lume, dar eu cred că are acoperire. Dacă atâtea generaţii de cititori îl caută şi îl consideră poetul esenţial al românilor, trebuie să-l luăm în seamă. După părerea mea, orice for­mulă nu ar rezista, dacă nu ar exista substanţă lirică. Adevărul este că ne place Eminescu. Eu personal l-am citit de câteva ori, prima dată când eram foarte tânăr,

ultima dată l-am recitit când tre­buia să scriu despre el în „Dicţionarul general al Literaturii române”. Mare poet, după părerea mea. În acelaşi timp, simt că nu este un poet care să reziste în totalitate, sunt versuri care s-au datat.

Se întâmplă cu toată lumea. Când citim la 18 ani, ne place un Eminescu, ne place „Luceafărul”, ne plac poeziile lui de dragoste, ne place „Sara pe Deal”. Lui Cioran îi plăcea „Rugăciunea unui dac”, Ion Barbu spunea că Eminescu cel adevărat este cel din „Odă în metru antic”, Nichita Stănescu zicea că modernitatea românească începe cu „Odă în metru antic”. În ce mă priveşte, îmi place Eminescu din „Scrisori”, îmi place Eminescu din „Odă în metru antic”, îmi place un Eminescu pe care îl citesc cu sensibilitatea mea de om care a trecut prin neo-modernitate şi prin postmoder-nitate. Noica avea dreptate când zicea că „nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale când îl căutam pe Eminescu şi îl con­sultăm”.

Se tot spune că poeţii români sunt greu de tradus în alte limbi. Din literatura mondi­ală, cu cine am putea oare să îl comparăm pe Eminescu? Ei bine, asemenea comparaţii nu sunt favorabile poeţilor români, pentru că limba noastră are cir­culaţia pe care o are. Iar tradu­cerile din Eminescu nu sunt prea reuşite. În limba franceză,

Eminescu este aproape de necitit. Îmi aduc aminte de o întâmplare de la începutul anilor ’90. Editura Gallimard pregătea o antologie a literaturii europene şi profesorii care coordonau acest proiect s-au adresat românilor şi, în cele de urmă, mie.

M-au rugat să fac o antologie de texte fundamen­tale din literatură română, după un sistem mai special. Deci nu un capitol despre literatura româna, ci textele româneşti plasate în context romantic, context simbolist, modern, post-modern. Am început cu Cantemir care în traducere franceză sta foarte bine în con­textul respectiv, sfârşit de secol 17 – început de secol 18. Un poet nu a putut fi tradus, nu a fost ales niciun text, este vorba de Arghezi.

În traducere franceză Arghezi nu sună bine. Arghezi

nu există. Ceea ce pentru mine a fost o mare durere, pentru că îl consider pe Arghezi cel mai mare poet al secolului 20, nu numai românesc. Iar din Eminescu nu au ales decât o tradu­cere făcută în secolul 19 din „Odă în metru

antic”.

Nu mai ştiu cine a făcut

traducerea. Şi când a apărut s-a întâmplat o chestiune caraghioasă. Nu au înţeles prea bine numele traducătorului şi am apărut eu ca traducător. Era o injustiţie, imediat am tri­mis o scrisoare ca să îndrepte greşeala. Mai uşor au fost traduşi Blaga, Marin Sorescu, dar aproape deloc Bacovia. Poezia muzicală, poezia care foloseşte formele tradiţionale de seducţie lirică are puţine şanse să fie tradusă.

Eminescu a apărut la sfârşitul romantismului, nu este un epigon. Acest lucru a fost dovedit de Călinescu şi de alţii. Este un poet care vine la sfârşitul romantismului cu o sensibilitate răsăriteană, cu cul­tura lui germană şi cu sensibili­tatea sa românească. Trebuie să îl judecăm în funcţie de romantici, cu un Holderlin, mai puţin cu francezi. Deşi au fost descoperite note baudelairene într-un poem al acestuia.

Şi cum spuneam la început, Eminescu ar fi meritat un Nobel pentru literatură. Dar cum premiul Nobel nu se dă postum, am ratat. Ca şi în cazul lui Arghezi, lui Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Barbu. Marin Preda merita şi el un Premiul Nobel. Dacă din generaţia actuală are cineva vreo şansă la Premiul Nobel?

Sincer vorbind, nu. Sunt scriitori care ar merita propuşi. Mă gândesc la Buzura, la Breban, dar mă tem că nu au şanse şi nici nu îi susţine cine­va”, a mai precizat marele aca­demician.

La finalul conferinţei, au fost lansate volumele „Tânărul Eugen Ionescu”, al cărui autor este acad. Eugen Simion, Lucian Blaga, Scrieri beletristice, colecţia „Opere fun­damentale” şi Hortensia Papadat-Bengescu, Scrieri, parte din aceeaşi prestigioasă colecţie.