DESTINAŢIA IERTĂRII

Mântuitorul Hristos a dat oamenilor dreptul de a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Desigur, această moştenire aşa de valoroasă implică şi îndatoriri mari.
Prin ea au fost puse pe umerii noştri atribuţii dumnezeieşti, care trebuie îndeplinite.
Până ca El să vină pe pământ, legea care opera în lume era: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (legea talionului); dar El aduce legea: „iertare pentru iertare”. A ţinut să sublinieze importanţa acestei legi la vindecarea tânărului paralizat din Capernaum. Voind să-i înveţe pe oameni că e posibilă pe pământ o viaţă omenească desăvârşită, El s-a arătat oamenilor, aşa cum dorea să-i vadă şi pe ei „oamenii” adevăraţi. Niciodată omenirea n-a fost şi nu va putea să fie ca El, dar va putea să-şi câştige, prin stăruinţă, dexteritatea necesară de a urma calea arătată de El. Toate minunile ce El le-a făcut ne-au arătat mila Sa fără margini pentru durerile oamenilor.
Dar porunca iertării a subliniat-o prin vindecarea tânărului. După concepţia evreiască, există o legătură strânsă între virtute şi bună stare, între păcat şi boală. Psalmistul zice:
” Eu am fost tânăr şi am devenit bătrân, dar niciodată n-am văzut părăsit pe cel drept, ori neamul lui cerşind după pâine”. Boala tânărului era deci osânda pentru păcatele lui, ori ale părinţilor lui. Oricare dintre cei prezenţi putea considera drept vorbe deşarte cuvintele de iertare ale Mântuitorului, dacă cel iertat nu primea şi ridicarea osândei, vindecarea.
Şi când a plecat cel vindecat din Capernaum, a dus cu el două sarcini: pe un umăr patul lui de boală, iar pe celălalt, o sarcină mult mai grea: datoria de a face şi el ceea ce i s-a făcut Iui în acea zi – datoria de a ierta semenilor săi.
Grea sarcină – să ridici spre mângâiere, iertare şi binecuvântare mâna, care cu ceva clipe înainte se încleştase în pumn vânjos spre a astupa gura bârfitorului; să foloseşti drept toiag de pribegie arma destinată să distrugă viaţa celui ce ar îndrăzni să-ţi încalce drepturile.
Grea sarcină! Dar poate oare să existe progres în această lume menită să fie desăvârşită, poate să ia contur vreun gând bun, generos, dacă nu vom opune nici o reacţie faptelor rele? Se poate doar dacă drumul lung al desăvârşirii duce prin poarta îngustă a iertării.
Legea şi sancţiunile ei sunt osânda. Ochi pentru ochi, dintre pentru dinte, omor pentru omor… unde poate duce acest drum aspru şi neîndurat al legalităţii? Duce spre împărăţia întunericului! Câte crime nu s-au săvârşit sub scutul legii? De aceea, Mântuitorul a lăsat această sarcină în seama oamenilor desăvârşiţi. Căci aşa a zis iudeilor gata să aplice sancţiunea aspră a legii femeii adultere: „Cel ce este între voi fără păcat, să arunce primul piatra în vinovată”.
La auzul acestor cuvinte, asprii judecători au renunţat la aplicarea legii, au lăsat pietrele jos, iertând pe cea care greşise. Dar, iertându-o pe ea, s-au osândit pe ei, recunoscând că sunt şi ei păcătoşi. Aşadar, orice iertare izvorăşte din recunoaşterea propriei noastre păcătoşenii -care face să încolţească în suflet un dor de îndreptare în sensul cuvintelor lui Hristos:
„Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”.
Cea mai esenţială însuşire a drumului care duce la Dumnezeu este tocmai îngustimea lui.
Trebuie să mergem unul câte unul, pe acest drum, având de învins fiecare aceleaşi obstacole: pornirile noastre cele rele. Omule! Dacă ai avut norocul să-ţi câştigi dexteritatea necesară de a face singur urcuşul spre Dumnezeu, şi vezi înaintea ta că unul cu paşii lui şovăitori se împiedică, nu-l îmbrânci să-l dai la o parte, ci întinde-i mâna şi ajută-l, indiferent cine este el.
lartă-i şovăirea. Vei avea meritul de a fi ajutat un suflet.
Aceasta este destinaţia iertării: să salvăm neamul omenesc din osânda celui mai groznic păcat: ura împotriva aproapelui. Doar iertarea poate nimici ura!