Unul dintre oamenii cheie ai Oțelului în sezonul câștigării titlului, Gabriel Paraschiv (44 de ani), antrenează de 8 ani Flacăra Moreni, dar spune că se gândește să renunțe. Fostul mijlocaș a vorbit în direct la GSP Live despre începuturile carierei sale și despre experiențele din fotbal.Gabriel Paraschiv a fost un jucător special în Liga 1, chiar dacă nu a avut expunerea de care se bucură fotbaliștii de la echipele mari din campionat. Comparat cu Michael Ballack de Mihai Stoica, mijlocașul ofensiv s-a retras din fotbalul profesionist în 2013 cu un titlu de campion, s-a apucat de antrenorat, însă continuă să joace la Liga 5: “Sunt de cinci ani la Unirea Colibași, o echipă dintr-un sat de lângă Moreni. Mă țin picioarele să mai joc într-un doi pe patru etern. Oricum, nu am fost niciodată un vitezist. Cel mai important e ce se întâmplă după meciuri. Iubesc foarte mult fotbalul și voi juca atât cât mă vor ține picioarele”, a spus Paraschiv într-un interviu pentru Gazeta Sporturilor pe care vi-l prezentăm în totalitate.
– Gabi, ce faci, cum merge treaba la Moreni?
– Mă pregătesc de antrenament, aștept jucătorii. Sunt de 8 ani la echipă, din păcate fără performanțe deosebite. Am reușit o promovare în Liga 3 după 2 ani și jumătate. Obiectivul a fost menținerea în Liga 3.
– Sunt echipe susținute de primării care vin ca un tren expres până în Liga 1…
– Da, dar așa cum vin, așa și pleacă, Proiectul nostru e serios, de durată. Nu ne permitem nici ca infrastructură, nici financiar o promovare mai sus. Lucrurile trebuie făcute cu cap, fără grabă, dar cu speranța că vom reuși la un moment dat să urcăm.
– Nu e greu să stai atât la un club? Nu te plictisești? Nu simți nevoia să progresezi?
– Mi-au trecut multe gânduri, au fost multe momente în care am vrut să renunț. E foarte greu la Liga 3, încerc să-mi găsesc o motivație an de an. Doar că mentalitatea e din ce în ce mai greu de înțeles. Mi-ar trebui o nouă provocare, dar din păcate nu am găsit deocamdată acel declic la mine și la jucătorii mei.
– Ce crezi că-ți mai lipsește ca antrenor?
– M-am analizat foarte bine. Zilele trecute am stat de vorbă mai mult eu cu mine și cred că trebuie să am o relație mult mai bună cu jucătorii. Să fiu mai apropiat de ei. Nu știu dacă sunt zbir, dar nu înțeleg mentalitatea unora de a se mulțumi cu puțin. Poate asta mă face să fiu mai dur. Îmi place să am o disciplină cât mai apropiată de profesionism, sunt un pic rigid.
– Se vorbește despre o problemă generațională. Ce ai identificat la generația asta?
– În primul rând, lipsa de preocupare față de antrenament. Au venit, s-au antrenat și apoi adio. Apoi, lipsa de preocupare față de tactică. Repetăm aproape obsesiv anumite lucruri și ele nu se regăsesc deloc în joc. După aia e autoevaluarea. Nu cred că există un tânăr care să se autoevalueze corect. Unii cred că deja sunt fotbaliști sau, din contră, nu au deloc încredere în ei, nu au ambiție și încredere. Nu luptă pentru visul lor. Dar, ok, ăștia sunt copiii, acum rămâne să ne adaptăm și noi, antrenorii, la cerințele lor, la dorințele lor. Să facem cumva să-i atragem din nou către fotbal.
– Spune-ne ceva din experiența ta de antrenor la nivel mic.
– M-a surprins în primul rând o chestie de când am venit la echipă. Eu credeam că venind de la Liga 1 o să strâng oamenii în jurul meu, dar din păcate toți au încercat să fugă sau să evite proiectul meu. Apoi, m-a impresionat că la barajul de promovare am avut 1.000 de fani în deplasare și 4.000 acasă. Asta m-a bucurat mult, vreau să fac ceva pentru orașul meu.
– MM Stoica te compara la un moment dat cu Michael Ballack și spunea că te-a vrut la Steaua în 2006. De ce nu ai mers acolo?
– Au fost ceva discuții, nu direct cu mine. Am înțeles că Oțelul a cerut o sumă prea mare așa că trebuia să mă duc eu la președintele Marius Stan să-i spun să-mi dea drumul. Nu era cazul, nu am vrut să mă implic dacă cluburile nu s-au înțeles. Da, ar fi fost o provocare să merg la Steaua, dar nu regret. Nu aș fi trăit bucuria titlului din 2011. M-am simțit foarte atașat de Galați.
– Cum a fost sezonul titlului din 2011?
– Un sezon pe care l-am început cu o discuție cu președintele despre salarii. Am simțit încă din pregătire că suntem uniți, că suntem puternici. Am reușit să câștigăm multe meciuri fără să facem mari eforturi. Cred că un factor important pe care nimeni nu l-a băgat în seamă a fost că în tur, când am câștigat cele mai multe meciuri, nu am avut nocturnă.
– Și cum a influențat asta?
– Meciurile se disputau la o oră la care adversarii erau sufocați de căldură și de felul în care noi ne pregăteam. Eram obișnuiți să ne antrenăm pe temperaturile alea.
– Ce făcea Dorinel Munteanu special de erați atât de bine pregătiți fizic?
– Făceam o pregătire foarte bună, meticuloasă, dar și tactic pregătea meciurile foarte bine. Aveam fișe despre adversari, analize, aveam Instat, de-abia apăruse. Vedeam duelurile câștigate, duelurile pierdute. Bineînțeles, eram nemulțumiți de cifre. Noi știam că facem un lucru bun, dar în date apăreau mingi pierdute. Noi credeam că știm mai bine. Apăreau tot felul de orgolii pe care le-am înțeles ulterior când am ajuns antrenor.
– Dorinel era un tip aspru?
– Nu știu dacă era sever, dar își dorea maximum de la fiecare jucător la antrenamente și la meciuri. Nu am avut o relație extraordinară cu el, dar am înțeles ce își dorește și nu a fost nicio problemă să merg să discut cu el, să îi cer scuze pentru anumite gesturi.
– Ce ai făcut?
– (Râde) Nu ceva ok. A fost un meci în care am avut o reacție la adresa portarului nostru, Baotic. Eram căpitan, dar nu am avut o reacție foarte ok. Absolut deloc. I-am spus pe teren că dacă nu scăpa de două ori mingea în poartă meciul se termina egal. Dorinel mi-a atras atenția după meci, eu i-am răspuns de față cu toți jucătorii. Nici asta nu a fost ok. De atunci, relațiile noastre au fost un pic mai mult tensionate. Dar, când am realizat că am greșit, nu a fost nicio problemă să îi cer scuze.
– Spune-ne un moment care nu s-a văzut la TV și care crezi că a fost important în câștigarea titlului?
– Esențial a fost momentul în care am făcut trei egaluri și am căzut pe locul 2. Eram accidentat, am stat șase etape. Am simțit atunci nevoia unei ieșiri în grup. Aveam restaurantul unui prieten într-o pădure, Gârboavele, și am organizat acolo o masă cu tot ce era necesar să refacem relațiile dintre noi. La masa aia ne-am spus lucruri pe care nu ni le-am fi spus altfel. De atunci, lucrurile au mers cum trebuie. Am bătut la CFR, apoi la primul meci în nocturnă, cu Craiova, am intrat și am dat două goluri. Ce îți poți dori mai mult?!
– La masă s-au reglat tensiuni între jucători, antipatii?
– Da, sigur. Dar noi nu eram obișnuiți cu presiunea. Câștigasem meciurile din tur stând o zi în cantonament. Mergeam la restaurant cu familiile, nu aveam nicio presiune. În schimb, în retur, când a apărut ideea titlului, nu am știut cum să gestionăm momentul. Era o tensiune între noi, în vestiar, la meci.
– S-a vorbit mult despre ajutorul pe care l-ați primit de la arbitri. Dacă ești sincer și obiectiv, crezi că ați fost ajutați să luați titlul?
– După părerea mea, am luat titlul în tur. Iar în tur nu știu care a fost ajutorul arbitrilor. Și mai e ceva. E foarte greu să te prindă cineva în ofsaid când ești în jumătatea ta de teren. Trebuie să faci și tu ceva să aduci mingea până acolo încât deciziile să fie la limită. (Se amuză) Vă dați seama, indiferent cum ar fi, nu o să spun niciodată că ne-a ajutat cineva să luăm titlul.
– S-a discutat și despre faptul că ați avut multe echipe aliate care au jucat pentru voi…
– Îmi aduc aminte meciul cu Brănești, jucat la Chiajna pe un noroi teribil. Am avut un coleg care a jucat 20 de minute cu umărul dislocat. Am marcat în minutul 90, la ultima fază. Dacă nu dădeam gol, vă dați seama ce presiune ar fi fost…Brănești a tras cu dinții, bravo lor.
– Cum a fost experiența Champions League?
– Din păcate, am trăit cea mai mare dezamăgire din fotbal la meciul tur cu Manchester United. Veneam după o accidentare și am fost anunțat că nu fac parte din lot, chiar pe teren. Înainte de meci, speram că pot juca, puteam să joc fără nicio problemă, dar asta a fost alegerea staffului tehnic.
– Bănuiesc că ți-a picat fața…
– A fost o experiență teribilă, dar important e că am reușit să trec peste. Nu prea am dormit în noaptea de după meci, m-a durut foarte tare acel moment. Nu am încercat să discut cu Dorinel, nu cred că avea vreun rost. Am mers, le-am strâns mâna colegilor, le-am urat baftă și am urcat în tribună. Peste trei zile, am intrat la Sibiu și am câștigat cu 1-0, eu am dat golul. Am intrat la returul de pe Old Trafford, apoi am jucat cu Benfica. Îmi reproșez că am avut o ocazie singur cu portarul și nu am reușit să marchez. Ar fi fost o amintire extraordinară să dau gol în Champions League.
– La 30 de ani, ai fost convocat la națională. Cum a fost?
– Simpatic. Jucasem cu Rapid, eram la masa de după meci. Eram căpitan, m-am dus să vorbesc cu patronul restaurantului să ne facă o notă mai mică și când m-am întors toți jucătorii și președintele erau în picioare și mă aplaudau. Atunci mi-am dat seama. N-am dormit toată noaptea înainte de convocare. Am plecat cu șase ore înainte și tot era să ajung târziu. De emoție am încurcat drumul, deși îl știam foarte bine. Până la ora meciului nu știu dacă am dormit trei ore.
– De ce?
– Era un vis împlinit, aveam emoții. Știam că o să fiu titular, m-a chemat Pițurcă și mi-a spus. Se accidentase Mutu la antrenament. Dacă îți spuneam ce e în sufletul meu atunci…Dar e și aici o poveste. Tatăl meu fusese fotbalist la Steaua Mizil, ținea cu Universitatea Craiova și înainte de 1989 îmi făcea tricouri cu numărul 8 (n.r. – numărul lui Ilie Balaci). Le făcea cu carioca sau cu un șablon, cu puțină vopsea. Ca să vă dați seama – și de atunci nu mai cred în coincidențe – debutul meu la națională s-a produs cu numărul 8. Nu l-am ales eu, mi l-au dat.
– Cum a fost copilăria ta? Cum ai ajuns la fotbal?
– Am început fotbalul organizat abia la 14 ani. A fost un campionat între cartiere, cu premii, cu tot, iar echipa cartierului a câștigat turneul. Am ieșit jucătorul turneului și așa am ajuns la fotbal. Foarte târziu. M-a ajutat însă mult faptul că în paralel făceam handbal. Am făcut handbal până la 18 ani, am ieșit pe locul doi la naționale. Unii dintre colegii mei râd și acum: “Cum ai ajuns tu la fotbal? Tu erai cu handbalul”.
– Cum le duceai pe amândouă?
– Programul meu era așa. Duminică, mă trezeam la ora 8, la 10 jucam handbal în campionatul național republican, iar la 11:30-12 plecasem la fotbal. Jucam de la ora 1. Am renunțat la 18 ani după ce unul dintre profesorii de handbal mi-a zis: “Copile, ești foarte talentat la fotbal, cred că asta e menirea ta. Încearcă să îți îndrepți atenția mai mult spre fotbal”.
– Cu cine țineai? Cu Steaua sau cu Dinamo?
– Nu vreau să spun. Nu știu ce ne rezervă viitorul. Tata avea pasiunea cu Craiova, dar s-a transferat foarte puțin la mine.
– Jucătorii tăi favoriți care au fost?
– Zidane. Iar în România, Hagi.
– Deci țineai cu Steaua, te-am prins.
– (Râde). Nu, Hagi era încă la Sportul.
– Care a fost cel mai dificil adversar din carieră?
– Cel mai inteligent mi s-a părut Brandan. Îl driblai foarte greu, el ataca mereu primul mingea. Iar ca duritate, Cadu de la CFR. Am primit la coate în cap de la el…Era și protejat de arbitri, dar nu doar el, ci toată echipa. E greu pentru un arbitru să ia măsuri împotriva tuturor când o echipă joacă agresiv.
– Nu i-ai plătit polițe?
-Nu, nu am fost atât de abil. De la Tamaș am învățat însă că trebuie să răspund. Când am fost la națională, am văzut cum proceda el. Mi-am dat seama că nu trebuie să rămâi niciodată dator. Îl respect mult pe Tamaș, mi-a dat sfaturi care îmi sunt de folos și acum.
– E Dorinel antrenorul cu care te-ai înțeles cel mai greu în carieră?
– E clar că am avut cele mai mari divergențe cu el. La un moment dat, a schimbat programul. Era normal să fie ca el, dar eu am văzut lucrurile altfel. Nu mi-a convenit, nu le-a convenit nici colegilor. M-a trimis la echipa a doua. Nu eram foarte simpatizat pentru că aveam personalitate. Nu știu dacă în sensul bun sau rău, dar îmi doream mult să joc și să câștig. Sunt impulsiv, reacționam foarte repede la ce mi se spunea.
– Nu scapi. Ai jucat în vreun meci aranjat?
– Aaa, da. În Liga 3, la Flacăra Moreni, s-a terminat un meci 6-4. Mă certau fundașii centrali că dau goluri, trebuia să câștigăm la două goluri diferență. Eu eram mândru că dau goluri, dar fundașii trebuiau să încaseze.
– Unde te vezi peste 5 ani?
– Mi-aș dori să evoluez. În premieră vă spun că dacă în următorii doi ani nu reușesc să urc, cu echipa sau personal, înseamnă că nu sunt făcut să fiu antrenor și trebuie să mă orientez către altceva. Probabil voi încerca să fac antrenamente individuale cu sportivi care își doresc să progreseze. Un fel de meditator de fotbal.
