E nevoie să ne trezim urgent

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Când trăim „mecanic”, inconştient, trăim în păcat, adică fără Dumnezeu, fără o legătură conştientă cu El. Păcatul înseamnă despărţirea de Dumnezeu şi e resimţit de om prin lipirea de ceea ce-i oferă simţurile şi interpretările raţiunii sale despre acestea. Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimţirii.
A trăi cum se „nimereşte”, la voia întâmplării, cum te împing instinctele şi percepţiile, este un păcat de moarte, pentru că suntem morţi, somnambuli.
Ca urmare, pocăinţa de care avem nevoie urgent este să ne trezim, să cerem această trezire de la Dumnezeu prin rugăciune şi să o practicăm mereu. Aşa vom descoperi că păcatul cel mai frecvent este cel „fără ştiinţă”, adică trăirea fără a fi conştienţi de noi înşine, de starea noastră „murdară” şi de darurile făcute nouă de Dumnezeu.
Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu este legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în prezenţa Lui. Numai El este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpăţânăm să încercăm s-o reparăm ca să fim fericiţi în ea.
Lumea de astăzi nu este lumea pe care a creat-o Dumnezeu, bună şi frumoasă, şi pe care atât de mult o iubeşte, încât pe Fiul Său L-a dat pentru a o mântui, ci lumea de azi este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este o lume adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din „socotinţele” minţii omeneşti căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu.
Când mintea omului refuză să se mişte spre Dumnezeu, se predă simţirii care o face să rătăcească la suprafaţa celor supuse simţurilor şi să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” şi „bune de
dorit”.
Un Părinte spunea că „lucrurile lumeşti”, privite şi folosite fără a gândi la Dumnezeu, îşi sapă în gândire amintirile, aşa cum picioarele omului care umblă prun zăpadă îşi lasă urmele paşilor în ea. Soarele sau apa le şterge. Aşa, şi împătimirile sunt şterse de Lumina lumii, Hristos Domnul, de lacrimile pocăinţei.
Când respect poruncile lui Dumnezeu, când lucrez şi sunt atent la ele şi la mine, când încerc să fiu onest cu mine clipă de clipă, şi refuz să mai fug de povara încercărilor, nu fac altceva decât să mă eliberez de suferinţă, ameţindu-mă cu plăceri efemere şi frivole.
Încetând să mai fug de suferinţa clipei prezente în numele Lui, intru în bucuria de a fi cu El, indiferent ce mi se întâmplă.
Fericirea şi bucuria vieţii este, dar, în funcţie de ce trăim şi nu de ceea ce ni se întâmplă. Dar, pentru asta, este nevoie să ne eliberăm de sub tirania imaginii de sine, pe care lumea aceasta ne-o impune şi ne-o cere ca să reuşim în viaţă. Este nevoie să luăm povara Lui care este marea şi gratuita Sa iubire.
Şi când te gândeşti de câte ori nu amânăm sau chiar ratăm intrarea, rămânând la poartă, sau plecând iarăşi în lumea aceasta „murdară”!
Am învăţat să fim apreciaţi, admiraţi, promovaţi etc. şi am lăsat cu totul deoparte, capacitatea de a ne „judeca” singuri, şi de a ne arăta în faţa lui Dumnezeu aşa cum suntem, cerându-i pur şi simplu să ne primească şi să ne miluiască. Nu e uşor să te judeci pe tine însuţi, sincer, şi să spui pe nume unor realităţi „murdare” în care te-ai băgat, dar e folositor! Dumnezeu aşteaptă de la noi acest lucru; aşteaptă cu răbdare să ne amintim de El şi să ieşim din legăturile iubirii omeneşti ca să iubim cu iubirea Lui. Asta ne cere El când ne spune să nu iubim pe nimeni mai mult decât pe El. Să renunţăm, să murim acelei dorinţe de a ni se întâmpla lucrurile cum vrem şi ştim noi că e bine sau cum ne place nouă şi să căutăm împărăţia Lui în toate situaţiile vieţii. De îndată ce vom face asta, „se vor adăuga nouă” toate cele după care tânjim. Să punem iubirea Lui în locul iubirii noastre posesive, tiranice, care controlează toate şi doreşte să fie totul după placul nostru, care nu este decât urmarea gustării din pomul cunoştinţei binelui şi răului.
Când ne vom da pe mâna lui Dumnezeu ca pe cea a „pilotului automat”, nu vom mai avea nevoie de loviturile care ne trezesc.
Se spune că o doamnă învăţătoare credincioasă le-a cerut copiilor să facă un desen în care să reprezinte un lucru pentru care sunt recunoscători. S-a gândit că sunt puţine lucrui pentru care ar putea fi recunoscători acei copii dintr-un cartier sărac al oraşului Târgovişte. Văzând desenele lor, a uimit-o unul, care reprezenta copilăreşte o simplă mână. Dar… mâna cui? Clasa a rămas şi ea uimită. „Cred că este mâna mamei care ne ajută acasă” – a zis un copil. Altul a zi că „este mâna doamnei învăţătoare care, în mod frecvent, ne ia de mână şi ne învaţă să scriem, ne duce la biserică şi ne ridică ori de câte ori cădem”. Însă copilul, întrebat a cui este mâna desenată de el, a zis: „Este mâna lui Dumnezeu, care ne ajută pe toţi”… să mergem mai departe, să ne ridicăm şi să nu mai cădem!
Avem nevoie de această „mână” a Lui! Avem nevoie să devenim conştienţi că nu ne va fi mai bine, până nu intrăm într-o relaţie vie cu Dumnezeu, Singurul Care ne dă puterea de care ducem lipsă. Pe măsură ce vom fi cu Dumnezeu, vom deveni mai noi înşine!