Falsa conştiinţă de sine

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Toată lumea aleargă azi după bani. Mulţi cred că „banii rezolvă totul”. Unii reuşesc să-i adune, alţii nu! Mă uit la cei care au reuşit să-i adune şi îi văd tot trişti şi neliniştiţi. De ce oare?
Este clar că a avea bani nu garantează nici liniştea lăuntrică, nici căsnicia ideală, nici buna dispoziţie, nici sănătatea, nici înţelegerea superioară a lucrurilor. Deci putem spune că „fericirea şi liniştea” omului nu depind de bani. Că drumul spre aceste ţinte are alte repere, alte determinări, ba chiar că obsesia de a le căuta, cu buzunarul plin sau gol, e un mod aproape sigur de a nu le găsi.
Sunt multe lucruri pe care banii nu le pot cumpăra, dar pe care cei cu bani cred că le au, tocmai pentru că dispun de bani.
Toţi, sau mai toţi, îşi închipiue că banii aduc înzestrări, drepturi, puteri şi virtuţi pe care sărăntocii nu le au. Acesta e, de multe ori, derapajul major al bogatului: o falsă conştiinţă de sine.
Unii cred, de pildă, că banii sunt un atestat de personalitate. Pentru că se întâmplă să ai ceva, începi să crezi că eşti cineva. Capeţi un aer fudul, de vedetă şi priveşti în jur dominator. Arăţi că eşti „mare”, superinfluent, invulnerabil şi capricios. Nu ţi se poate refuza nimic, ştii, poţi şi faci. Ai mereu în preajmă o „gaşcă slugarnică”. Plăteşti pe cine vrei, cu ce sumă vrei, când vrei, pentru orice ai chef. Întrucât eşti solvabil, te socoteşti o autoritate. Dar banii, chiar dacă pot aduce o formă de putere, nu presupun, în mod necesar, o formă de autoritate. În mod frecvent, bogătaşii de azi au o anumită putere, dar le lipseşte, de regulă „umanitatea”. Sunt o periferie care se cred drept centru.
Banii nu produc automat bun-simţ, bună-credinţă, bun gust. Îmbogăţitul contemporan se poartă, adesea, ca un mitocan, vorbeşte agresiv şi se crede stăpânul tuturor. Priveşte de sus pe cei pe care i-a depăşit.
Noii îmbogăţiţi cred, de asemenea, că banii sunt o justificare suficientă pentru orice tip de „diplomă” sau „titlu”. Cred că îşi pot permite ceea ce alţii, mai peticiţi, nu îşi pot permite. Au de partea lor, toate îndreptăţirile. Pot impune direcţii de opinie, pot dirija întriga politică, pot fraieri pe proşti, pot grădinări destine. Şi, din păcate, li se îngăduie s-o facă!
„Modelul” lor existenţial este ceea ce li se pare a fi un soi de „boierie nonşalantă”. Aspiră la sublimităţi; cum vor să fie „domni”, adică ce n-au apucat niciodată se fie. Iar a fi domn înseamnă, din punctul lor de vedere, a lovi nerăbdător şi cu sete pe alţii, a chema la ordin pe toată lumea, a ironiza pe cei din jur şi a vorbi, plimbând prin gură „cuvinte meşteşugite”, menite să seducă asistenţa. Au uitat că: „a fi domn e o întâmplare; a fi „om” e lucru mare!”.
Sunt azi prea mulţi „domni” şi prea puţini „oameni”. Este criză de „oameni” şi de aceea lucrurile stau destul de rău în lumea contemporană. Însă, s-ar putea salva şi „domnii”, prin discreţie şi omenie, prin dărnicie şi revenire la normali-tate (ca Zaheu vameşul) – chiar dacă asta li se pare a fi slăbiciune.
Acestora le spun că tot ce face valoarea şi sensul unei vieţi, nu vine de la bani, vine pe alte căi… iar „omenia” valorează mult mai mult decât banii – nu i se poate plăti contravaloarea în bani.
Mulţi trăiesc azi, din păcate, după deviza „totul pentru bani”. Vespasian, împăratul Romei, a înfiinţat primele toalete publice, punând o taxă pentru folosirea acestora. Fiecare om care intra, trebuia să plătească. La un moment dat, fiul său, Titus, cel ce a năruit Ierusalimul, i-a spus: „Tată, nu se cuvine ca statul să perceapă bani folosin-du-se de nevoile trupeşti ale oamenilor, iar în vistieria publică să intre bani de la necurăţiile oamenilor”. Chiar în acele clipe, au fost aduse primele încasări de pe urma vespasianelor (toaletelor publice), fapt ce i-a dat prilej împăratului să ia o monedă şi să o ducă la nasul fiului său, zicând: „Ia uite, miroase? Nu! Vezi? Banii n-au miros!”
I-am auzit spunând asta pe toţi cei care susţin azi să aducem, dacă este posibil, toate murdăriile Occidentului în România; tot ce trebuie este să „iasă bani.” Banul, pentru ei, este valoarea supremă. Să ne vindem sufletul, să ne trădăm ţara şi credinţa, să ne înstrăinăm de tradiţiile noastre, de rădăcinile noastre, doar ca să câştigăm bani. Singura lor preocupare este cum se pot câştiga mai mulţi bani. Dar de rădăcinile, de tradiţiile, de identitatea şi credinţa noastră cine se mai preocupă?
Trebuie să cugetăm bine… spre ce ne îndreptăm?