Faptele – cea mai exactă definiţie a noastră

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Este „frica” afectul esenţial pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi? Este viaţa creştină şi viaţa religioasă, în genere, expresia unui sentiment de frică?
Tema „fricii” îşi are temeiul în Sf. Scriptură: „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu” (Proverbe 9, 10). Desigur, există şi sensul de teamă concretă pe care o avem dinaintea unei primejdii, frica de sfârşitul lumii, frica de moarte, frica de stăpânire etc. Când Mântuitorul mergea pe apa mării, ucenicii au strigat de frică, crezând că este o nălucă. Toate acestea sunt însă forme de agitaţie emoţională, de tulburare. Însă când vezi un înger nu ţi-e frică în sensul în care ţi-e frică dacă întâlneşti un lup. Aici e vorba de o tărie care te copleşeşte, o uluire în care mirarea şi exaltarea se întrepătrund. De exemplu: vindecarea demonizatului din Gadara a produs stupoare, uimire i-a cuprins pe toţi, iar la vindecarea slăbănogului, mulţi s-au umplut de frică şi ziceau: „Minunate lucruri am văzut astăzi”. Tot omul era cuprins de teamă, că multe minuni şi semne se făceau prin lisus şi prin ucenicii Săi. Accentul pe incredibil, uimitor, defineşte frica de Dumnezeu.
A vorbi despre frica de Dumnezeu înseamnă a vorbi despre un „ochi” suveran care obligă la faptă şi reacţie responsabilă. „Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă de El cu cutremur” -iată cum bucuria este inclusă lângă frică. Ea descrie comportamentul spontan al oricărui om, când se trezeşte faţă-n faţă cu o minune, cu o manifestare de putere ieşită din comun. Cine a trecut prin viaţă fără să fi simţit vreodată o astfel de „cutremurare lăuntrică”, trăieşte plafonat, condamnat la inconştienţă existenţială. Dar un asemenea om induce o senzaţie de frică, groază, un sentiment lipsit de sens.
Mântuitorul Hristos spune, în repetate rânduri: „Nu vă temeţi! Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!” (Matei 14,27). „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!” – le spune ucenicilor căzuţi cu faţa la pământ pe Muntele Tabor la Schimbarea la Faţă. ‘Bucuraţi-vă! Nu vă temeţi!” – le spune femeilor venite la mormânt, cărora şi îngerul le spusese acelaşi lucur.
În iubire nu este frică; ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica merge mână-n mână cu pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire. Dumnezeu nu ne-a dat duh de temere, ci de putere şi de iubire şi de minte înţeleaptă” (I Timotei 1,7)
Începutul înţelepciunii e, aşadar, „frica de Dumnezeu”, dacă frica înseamnă: facultatea de a te minuna, de a te lăsa copleşit de taina dumnezeirii, de farmecul irezistibil al lumii de dincolo de lume şi al timpului de dincolo de timp. În acest sens şi numai în acest sens, frica de Dumnezeu este condiţia supremă a receptivităţii mesajului Lui.
Mesajul Mântuitorului Hristos nu exclude pe nimeni, dar nici nu încalcă libertatea omului de a alege. E dreptul fiecăruia să aleagă. Din păcate, unii aleg modul de nereceptivitate, de surzenie la ceea ce ne învaţă El, cu toate riscurile pe care o asemenea alegere le implică. Şi uite aşa ajung „pleava societăţii”. Veţi spune că: Mântuitorul ia apărarea unor femei de moravuri uşoare şi promite unor tâlhari, Raiul; că stă la masă cu vameşi şi păcătoşi. Este adevărat! Pentru că El a venit în lume pentru salvarea omului „nu pentru cel sănătos, ci pentru cel bolnav”, nu pentru cele 99 de oi ci pentru oaia cea rătăcită de care se bucură când o găseşte „mai mult decât pentru cele 99”; dă aceeaşi răsplată celor angajaţi mai târziu, la capătul zilei, ca şi celor ce lucrează de dimineaţă… Dreptatea divină pare să aibă alte reguli decât cea omenească. Judecata Sa e întotdeauna adat-pată la cazul individual, în dialog cu bogăţia lumii şi cu inepuizabilul condiţiei umane.
Însă pentru a beneficia de promisiunile Lui, nu e destul doar să auzi mesajul Lui, ci trebuie să-l şi trăieşti. Nu e destul să-l pricepi, trebuie să şi acţionezi în conformitate cu el, din dorinţa de a te salva, de a te regăsi şi din iubire pentru ceea ce Hristos a făcut pentru tine. Trebuie să simţi nevoia de acest respect al mesajului divin, care să te pună în ordine. Nu cauţi în mesajul divin o idee sau un adevăr logic ci cauţi o cale, un sens de viaţă. Cine „aude” mesajul divin şi nu se poartă în consecinţă, alunecă pe nisipul mişcător al ideilor frumoase şi vide ale lumii de azi -construieşte fără temelie. Pentru că, Mântuitorul Hristos nu vrea o adeziune intelectuală la Biserică şi învăţătura Lui ci o asumare integrală şi necondiţionată a mesajului Său – o trăire cu Hristos şi în Hristos. A auzi trebuie să devină a asculta, adică a te supune lucrului auzit şi a-l transforma în faptă. De aceea, Sf. Evanghelie ne spune: „după cum pomii se cunosc după roade, aşa şi oamenii, după fapte” (Luca 6, 43-45). Pomul rău nu poate face roade bune, cum nici pomul bun nu poate face roade rele. Şi nici nu poţi aştepta pere de la măr. Aşa că, „rodul tău” (faptele tale) este cea mai exactă definiţie a ta. Vrei să ştii cum eşti de fapt, gândeşte-te nu la ce spui, nu la ce gândeşti, ci la ce ai de făcut şi la ce faci, atât în comunitatea ta cât şi în singurătatea ta. Un asemenea exerciţiu te ajută să-ţi faci autoportretul încurajator sau… înfricoşător. Ceea ce faci arată clar dacă ai frică de Dumnezeu şi dragoste de oameni; arată dacă ai acordul minţii, al sufletului şi al trupului tău.
Să spui „Doamne, Doamne!” toată ziua, să faci un pontaj surd doar prin prezenţă la slujbe şi o înţelegere superficială a mesajului divin, nu te ajută. Cine crede că îl ajută, se înşeală. Un om care la ieşirea din biserică trăieşte în răspăr cu Sf. Liturghie, „nu face voia Tatălui”. „Nimic făr Dumnezeu” nu poţi să întreprinzi! Aceasta este recomandarea Bisericii. Nu ni se spune că e imoral să ştii drumul şi să nu-l parcurgi. Ni se spune că între drum şi mersul pe el este o legătură logică şi folositoare. A vedea „calea” pe care Dumnezeu ne-o arată şi a nu porni pe ea, e o prostie, un risc de a pierde ceea ce ai mai important: „sufletul”.
Nu risca! Ai grijă că dreapta judecată a lui Dumnezeu care „va da fiecăruia după fapta lui”, se apropie! Încearcă să nu fii doar un ascultător care uită ce-a auzit, ci un împlinitor al mesajului divin; nu iubi cu vorba, nici cu vorbirea, ci-n faptă şi-n adevăr.
Frica de Dumnezeu şi iubirea semenilor pare să fie pre-condiţia decisivă a „vieţii veşnice” (loan 6,40).