Franţa se luptă să rămână o mare putere internaţională

Anul acesta, tradiţionala sărbătoare naţională a Franţei, 14 Iulie, a devenit un pretext de publicitate politică internaţională a guvernului Francois Hollande, ţinând cont de faptul că, după al Doilea Război Mondial şi, mai ales, după cele două dezastre, cel algerian şi cel indochinez, Franţa nu a mai fost vioara întâi, în plan mondial. Pentru a convinge lumea că mai este încă o forţă care nu trebuie ignorată, defilarea de 14 Iulie a fost deschisă de trupele africane şi unităţile franceze angajate în conflictul malian. Deşi Franţa este îndoliată de catastrofa feroviară ce a avut loc vineri, la Bretigny-sur-Orge, prezenţa africanilor în deschiderea paradei s-a dorit o dovadă că guvernul de la Elysee încă este capabil să recucerească Africa neagră. Parada a fost deschisă de şaizeci de soldaţi malieni, urmaţi de un detaşament Minusma, de fapt căştile albastre ONU care vor prelua ştafeta de la unităţile franceze pentru păstrarea securităţii în Mali. Oricum, după cum se spune, obrazul subţire cu cheltuială se ţine, lucru valabil şi dacă vrei să dovedeşti că mai poţi fi o forţă pe plan internaţional. în cadrul defilării de pe Champs-Elysees, după soldaţii malieni şi detaşamentul Minusma, a urmat cel francez, reprezentând simbolic cei aproape 3.200 de militari francezi încă aflaţi în Mali pentru uşurarea organizării alegerilor prezidenţiale, prevăzute pentru 28 iulie. La defilarea de 14 Iulie, în afară de oficialităţile franceze, au asistat, în calitatea de invitaţi de onoare, secretarul general ONU, Ban Ki-moon, preşedintele interimar malian Dioncounda Traore, miniştrii Apărării a treisprezece state africane, preşedintele croat, Ivo Josipovic. Sub un alt aspect, nu doar diplomatic, invitaţii de onoare reflectă indirect tendinţele Franţei de refacere, doar sub aspect economic, a fostului său imperiu colonial, deşi, în ceea ce priveşte teritoriul Europei, s-ar putea să intre în conflict de culise diplomatico-economice cu Germania ce are şi ea pretenţiile sale, mai ales că, pentru scurt moment, prin Adolf Hitler, stăpânea Europa.
Umbra gloriei de altădată
Cu toată această desfăşurare de forţe care, pe vremea foştilor preşedinţi ai Franţei, de după 1948, era un prilej, de 14 Iulie, de menţinere la cote înalte a orgoliului de a fi francez, a mândriei de a fi cetăţeanul unui stat european capabil să se impună pe plan internaţional, capabil să rezolve problemele sociale şi economice interne, deci, în ciuda pregătirilor, de data aceasta i-a fost cam greu lui Francois Hollande să-i mai convingă pe francezi că totul va evolua în bine pentru Franţa. Numai faptul că cererile de ocupare a unui loc de muncă a depăşit cifra de 3,2 milioane, este deja un semnal negativ că, în ciuda promisiunilor, Francois Hollande nu prea stăpâneşte situaţia. De asemenea, chiar structura defilării de 14 Iulie a fost o dovadă că Franţa trece printr-o perioadă de constrângeri bugetare. Anul acesta, fastuoa-zitatea etalării de tehnică militară a avut de suferit, fiind necesară reducerea cheltuielilor. Astfel, materialul greu din dotarea armatei nu a mai fost inclus în desfăşurarea defilării, preferându-se vehiculele operaţionale şi echipamentele cele mai moderne în materie de tehnică de luptă, precum elicopterele Tigre, blindatele uşoare VBCI, sistemul de lansare de rachete Mamba sau noul avion de transport militar A400M. De asemenea, tot pentru a dovedi că Franţa încă mai are un cuvânt de spus, la defilare va mai participa o unitate a Brigăzii franco-germane şi mai multe avioane germane, belgiene şi daneze, ca simbol al reactualizării Tratatului franco-german semnat la Elysee pentru crearea unei Europe defensive, deşi, după cum evoluează lucrurile, are multe şanse de-a rămâne literă moartă. în fine, numărul invitaţilor de onoare, structura defilării de 14 Iulie arată zbaterea Franţei de-a rămâne o putere mondială, deşi este cu mult devansată de Statele Unite şi puternic concurată, doar la nivel de Europa, de economia Germaniei, care tinde tot mai mult să acapareze Bătrânul Continent, exceptând Anglia ce ţine cu dinţii şi ghearele de statutul ei politic şi financiar deosebit, în cadrul Uniunii Europene.
Trebuie totuşi să remarcăm eforturile Franţei de-a se reimpune în Asia, deşi va fi destul de greu, fiind puternic concurată de Statele Unite şi Anglia. Veţi întreba, de ce nu şi Germania? Răspunsul este simplu. Dacă analizaţi evoluţia istorică a Germaniei de astăzi, veţi observa câ, din perioada de după prăbuşirea Imperiului Roman, până la prima unificare din secolul al XlX-lea, realizată involuntat de Napoleon şi după cea de-a doua, datorată dispariţiei URSS-ului, Germania a visat şi uneori a realizat ca Europa să fie, sub aspect economic, colonia sa, pe care să n-o mai împartă nici cu Franţa, nici cu Anglia sau Rusia.
Asemenea întregii lumi şi Franţa a descoperit, de fapt în cazul ei, a redescoperit afinităţi cu Asia, care, în ciuda emigrării de asiatici spre Europa şi Africa, a devenit motorul economiei mondiale cât timp criza economică a paralizat Statele Unite şi Europa. Creşterea economică a aproape întreg continentului asiatic, a atras după sine şi creşterea cheltuielilor referitoare la dotarea cu armament, indiferent că acesta este creaţie proprie, ca-n cazul Chinei, sau este cumpărat. Vedeţi, când ai un ban în plus, simţi nevoia să-l cheltuieşti, iar cel mai rentabil este în domeniul tehnicii de luptă. Această reacţie a fiecărui guvern ce dispune de un surplus financiar este tipică pentru caracteristica speciei umane care, în ciuda evoluţiei sale intelectuale, tot este tributară instinctului animalic de-a se impune cu brutalitate, ucigând. Acuma, dacă-n Europa, Franţa trebuie să ţină cont de pretenţiile Germaniei, Angliei şi Italiei, în Asia, Franţa nu trebuie să supere Statele Unite, China, Japonia şi… Canada care, la recenta conferinţă de la Singapore ce-a reunit pe toţi miniştri Apărării, pe 1 iunie, prin ministrul său de resort, Peter MacKay, a emis pretenţii egale cu Statele Unite şi China în dominarea Pacificului.
China nu-nghite Franţa
Interesant este că, pentru prima dată, la o astfel de conferinţă a participat înaltul reprezentant UE pentru afaceri externe, Catherine Ashton, dar, beneficiind şi de succesul deplin al operaţiunii antiteroriste „Serval”, ministrul francez al Apărării, Jean-Yves Le Drian, a fost mai bine primit la Singapore decât Catherine Ashton. Dovadă: acesta a fost puternic curtat de către miniştrii Apărării din Malaezia, Indonezia şi Singapore care, cu toate promisiunile Statelor Unite, preferă Franţa pentru a mai atenua din spaima de zi cu zi, cu care trăieşte referitor la China, nu cea a omului de rând, ci cea a militarilor. Partea proastă este că Franţa trece, hai să-i spunem, printr-o jenă financiară, ceea ce are urmări neplăcute pentru relansarea la parametri superiori ai producţiei de armament, marfa cea mai căutată în lume. Public, Jean-Yves Le Drian a declarat că Franţa se consideră o putere în regiunea Asiei şi Pacificului deoarece există teritorii şi populaţii cu care are afinităţi istorice. Jean-Yves Le Drian a mai adăugat că aceste teritorii şi populaţii trebuie protejate, fiind deci logic ca Franţa să fie prezentă, din plin, în lupta pentru asigurarea securităţii maritime, a combaterii terorismului, proliferării nucleare şi ameninţării cibernetice. Dar, aşa cum am mai precizat, jena financiară a Franţei nu-i prea permite să producă şi să dea pe datorie. Ar prefera ca totul, servicii de specialitate şi armament, să fie plătit imediat, fără tergiversări.
La auzul declaraţiei lui Jean-Yves Le Drian, ministrul chinez al Apărării, amiralul Li Ji, nu şi-a putut ascunde enervarea, dând destul de clar de înţeles că cel mai bine ar fi pentru Franţa să rămână-n în Europa, să nu se mai amestece în problemele militare ale Asiei şi Pacificului. Tradusă pe-nţele-sul tuturor, China nu vrea să aibă încă un concurent nedorit, fiindu-i de ajuns Statele Unite şi… Rusia. Mai clar, vânzarea de servicii de specialitate, de armament, înseamnă bani atât pentru particularii amestecaţi în livrarea de servicii şi armament, cât şi pentru bugetul statului chinez. în plus, din punct de vedere politic, internaţional, este de asemenea rentabil economic să te ştie aproape toată Asia, aproape tot Pacificul, decât să mai apară şi Franţa să dea peste cap învârtelile Chinei.
Pe de altă parte, cât de mult moare Franţa de grija unei Europe unite, a dovedit-o discursul de la Singapore al lui Jean-Yves Le Drian care, în final, şi-a exprimat speranţa ca Franţa şi nu Uniunea Europeană să fie admisă în grupul miniştrilor Apărării Asiei de Sud-Est (ADMM + , Asean Defense Ministers’ Meeting+). ADMM + , Asean Defense Ministers’ Meeting+ reprezintă un forum înfiinţat în 2010 pentru rezolvarea problemelor de securitate din zonă, iar Statele Unite şi China au fost admise, spre nemulţumirea lor, doar cu statut de observator. Ei bine, din motive de profit gras, după cum am menţionat, Franţa, pe motive istorice, vrea să devină membru cu drepturi depline, dar uită să ia în calcul memoria colectivă a respectivelor populaţii care vede mai mult în statul european pe fostul stăpân, de pe vremea când era o mare putere colonială. Şi, cinstit vorbind, cine a scăpat de stăpân nu mai vrea să fie iar slugă la el, indiferent de cât de frumoase sunt promisiunile făcute în noua conjunctură politică internaţională. Iar faptul că Franţa nu mai este ce a fost sub aspect economic este dovada că nu mai are un sector al cercetării militare ca cel de pe vremuri, fiind pusă în situaţia de a cere Statelor Unite să-i vândă câteva drone. Deci, Franţa nu mai este marele producător de tehnică de vârf. Franţa tinde să devină unul dintre marii clienţi ai Statelor Unite. Or, din clipa în care devii clentul unui stat, începi să pierzi din independenţa economică. Pierzând din independenţa economică, reduci puterea de influenţare politică, reduci puterea financiară a propriului stat şi, din păcate, nu indirect, cum ar spune… deformatorii de opinie, ci direct, reduci puterea de cumpărare a omului de rând. Ar fi bine ca USL-ul să-nveţe ceva din ceea ce i se-ntâmplă, în prezent, Franţei şi poporului său. Anul acesta, 14 Iulie nu a mai fost aşa de trimfalist ca altă dată.