În dialog cu suferinţa

Preot loan STEFĂNESCU
De ce mi se întâmplă mie una ca asta, Doamne! Este o întrebare dureroasă pe care o spun din ce în ce mai mulţi. Este o întrebare care se repetă neîncetat şi nu i se poate răspunde decât cu lacrimi şi nu cu vorbe; cu simţăminte şi nu cu gânduri; cu tăcere şi nu cu opinii; cu compasiune şi nu cu răspunsuri. Adesea ochii vorbesc mai expresiv decât gura, suspinul este mai puternic decât gândirea şi descumpănirea în suferinţă exprimă mult mai bine adevărul decât orice răspuns. Privesc în jur şi văd oameni suferinzi, copleşiţi de durere, care nici nu mai au puterea să se exprime, fie din nesiguranţă, fie din teamă. Toţi aceştia ar trebui să nu fie nişte străini, ci fraţi ai noştri. Ar trebui să fim în stare să le împrumutăm buzele sufletului nostru nevoii sufletului lor de a-şi exprima durerea surdă care îi apasă. în urmă cu ceva vreme, am vizitat un spital şi am ajuns la secţia de oncologie. Am văzut feţe pline de durere, dar şi de speranţă. Când am ieşit de acolo, mi s-a părut că am ieşit din adevăr, ca să intru în minciuna acestei vieţi, dar cu o nemărturisită uşurare. însă m-am poticnit de cel mai mare dintre adevăruri. Pe hol, pe o măsuţă, jucau nişte jocuri trei copii care nu mai aveau nici un fir de păr pe cap, cu feţe palide, cu acele perfuziilor înţepate în mâinile lor firave. Alături de ei erau trei mame tinere şi un bunic. Ochii celor mari s-au aţintit repede asupra mea. Copilaşii au continuat să se joace fără nici o grijă. Parcă nici o altă imagine nu m-a pătruns atât de adânc, ca cea de faţă. Acei ochi care priveau spre mine căutau însetaţi un răspuns la cea mai lăuntrică nedumerire care se formează în inima oricărui om normal: „De ce mi se întâmplă mie una ca asta, Doamne?” În cele din urmă, ochii îndureraţi nu-şi pot potoli setea decât cu propria lor lacrimă. I-am salutat discret şi am luat cu mine amintirea expresiei lor înlăcrimate, şi întrebarea: „De ce?”
De ce există durerea? De ce, nedreptatea? De ce suferă şi copiii? Ce rău au făcut? Unde să căutăm cauza? Şi dacă eu sunt de vină, n-aş putea să fac ceva ca să împiedic durerea? Asta e viaţa! Ea nu înseamnă numai dulceaţă şi frumuseţe, ci are în ea şi amar. De aceea, dramul de credinţă pe care-l avem, să-l folosim; să ne facem semnul crucii şi Dumnezeu o să ne vadă, o să ne vegheze. Fără să mai pierdem timpul, ar fi bine să-L chemăm, chiar şi numai pentru liniştea noastră sufletească. Şi dacă nu-I va fi milă de noi, I se va face milă de copiii noştri, care merită mai mult decât noi. Dumnezeu ne iubeşte şi de aceea îngăduie încercarea. Pe cei care ne mângâie şi răspund durerii noastre, nu-i va trece cu vederea. Nu este îngăduit să-i adresăm lui Dumnezeu întrebări cu „de ce”-uri. Poate că acest păcat e răspunzător pentru suferinţa noastră sau a copiilor noştri. Durerea nu ne ţine trează doar conştiinţa, ci naşte şi iubirea în cei din jurul nostru, care încearcă să se pună în situaţia noastră. Se zbat ca în răgazul lor de siguranţă să împărtăşească sentimentele noastre nedorite. Şi reuşesc s-o facă. Durerea dă naştere răbdării. Durerea naşte adevărul. Compasiunea celorlalţi îl sădeşte în inimile noastre. Acolo, discret, stă ascuns şi răspunsul, deşi îl aşteptăm din afară, de la alţii. Ce om din lume cunoaşte răspunsul „de ce”-urilor noastre personale? Răspunsul nu poate fi aflat decât înlăuntrul nostru. Nu în aşa-zisele situaţii asemănătoare, nici în cărţi, nici în reţete de consolare şi nici în înţelepciune. Răspunsul nu îl deţine cineva. El se naşte înlăuntrul nostru, ca un dar de la Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a suferit mai mult decât oricine altcineva şi, când a înviat, din gura Lui a ieşit mai multă suflare de viaţă şi mai puţine cuvinte. De ce? Pentru că suferinţei nu i se răspunde cu argumente. Nici nedreptatea şi nici moartea nu pot fi înfruntate cu ajutorul raţiunii. Acestea îşi află rezolvarea prin luminarea şi insuflarea pe care numai Dumnezeu le dă. îşi găsesc dezlegarea prin mijlocirea Duhului Sfânt. Să ne păstrăm speranţele în această dezlegare şi vom reuşi să supravieţuim lumii de azi, aşteptând ceva sigur şi statornic. în dialog cu suferinţa, nedreptatea şi moartea, suntem datori să ieşim din limitele noastre omeneşti. Aceasta este nu doar soluţia ieşirii din încercare, dar şi binefacerea acesteia. Dumnezeu ne pune la încercare (ca pe Avraam, Iov şi alţii) pentru a ne oferi o experienţă unică. Dacă Răstignirea nu s-ar fi petrecut, n-ar fi avut loc învierea. Dumnezeu ne acordă o şansă şi nouă pentru a ajunge la înviere prin răstignire (suferinţă). Rămâne în seama noastră dacă luăm aminte la ea sau dacă o fructificăm. Iar bucuria şi înţelesul acestei şanse sunt cu mult mai mari decât intensitatea suferinţei. Când suferi, altfel priveşti lucrurile! Numai atunci când pierdem ceea ce dorim foarte mult, cunoaştem şi câştigam ceea ce este cu adevărat important. în urmă cu câteva zile am fost chemat să împărtăşesc o tânără bolnavă de cancer, ultima fază. în ochii ei înlăcrimaţi se zărea şi bucurie.
– Vreau să trăiesc, mi-a spus ea. Dar nu v-am chemat să-mi adeveriţi acest lucru, ci să mă ajutaţi să plec pregătită din această lume!
– Eu sunt preot al vieţii, şi nu al morţii – i-am spus eu. De aceea, vreau ca tu să trăieşti şi am venit ca să ne rugăm pentru asta!
– Părinte! Eu nu îmi aştept moartea, ci îmi aştept luminarea (învierea)!
M-a impresionat tare mult modul cum îşi înţelegea ea „răstignirea” şi te întreb pe tine, cititorule: tu ce aştepţi?