În Italia, sute de manifestanţi, disperaţi, au scandat: „Ne-am săturat, nu se mai poate!”

La începutul acestei săptămâni, Italia a cunoscut o serie de manifestări de stradă, oficial, cam o sută, prin care peninsularii şi-au manifestat nemulţumirea că sunt sufocaţi de taxe şi impozite, mai mult decât poate suporta chiar şi cel mai versat italian în materie de evaziune fiscală. Pentru prima dată, mişcările de protest au reunit agricultori, meşteşugari, comercianţi, mici antreprenori, şoferi de camioane şi tiruri. Cu toţii şi-au exprimat teama că mărirea taxelor şi impozitelor va bloca viaţa economică a Italiei. Interesant este faptul că, tot pentru prima dată, italienii au început să-l regrete pe Berlusconi pentru un motiv ce-ar părea incredibil pentru o societate normală: în perioada cât a condus Italia, şi cel mai pricăjit investitor îşi putea permite o evaziune fiscală care să nu bată la ochi, permiţându-i satisfacerea unor mici plăceri. Acum, din cauza măririi de taxe şi impozite, este mai greu pentru italieni să fraudeze fiscul fără să nu intre în colimatorul autorităţilor. Protestele, indirect, au scos la suprafaţă o realitate economică şi fiscală valabilă peste tot în lume: impozitele trebuie să permită producătorului sau investitorului, spuneţi-i cum vreţi, să plătească către stat tot ce-i pretinde fiscul, dar, pe de altă parte, impozitele să nu fie aşa de mari încât să nu-i pemită fiecăruia o mică evaziune care să-i faciliteze un alt tip de evadarea către alte orizonturi… turistice. Protestele din Italia au scos în evidenţă şi faptul că statul nu-şi respectă obligaţiile faţă de cetăţeni.
Adevărul este că nu este acceptabil să te naşti pentru a deveni sclavul statului, toată viaţa să munceşti doar pentru a plăti taxe şi impozite, banii pe care ţi-i lasă fiscalitatea să ajungă doar pentru a te simţi din când în când om liber, nu sclavul sistemului. La Torino situaţia a fost aşa de încordată, încât întreaga activitate a oraşului a fost paralizată. Tori-nezii au fost aşa de porniţi, încât poliţia, în prima fază, nu a-ndrăz-nit nici să clipească, dar în momentul în care câteva zeci de locuitori ai oraşului au vrut să dea foc unor maşini, poliţia, fără să-şi mai ceară scuzele de rigoare, a intervenit în forţă, încât protestatarii au crezut c-a trecut trenul peste ei. Alţi protestatari au preferat să blocheze, timp de o oră, principalele gări din Torino, aşezându-se pe şine. în zadar au încercat ceferiştii să-i uşuie, până nu şi-au făcut damblaua, torinezii nu s-au ridicat de pe şine. Alţi aproape o sută au vrut să facă praf Equitalia, centru de strângere a impozitelor. în cazul lor, poliţia a venit cu viteza luminii şi i-a calmat urgent, oferindu-le argumente contondente pentru a-i lămuri că este mai bine să se ducă acasă.
Văzând că nu au loc de întors, protestatarii au dat fuga la sediul Regiunii Piemont, arucând câteva pietre. Când au apărut poliţiştii, nu au mai stat la discuţii cu ei, fugind la Primăria din Torino, unde au aruncat şi acolo cu pietre. Spre final, protestele de stradă au devenit un fel de pitita. Oricum, seara au fost inventariaţi paisprezece poliţişti uşor răniţi şi trei maşini pe care proprietarii le-au adunat cu făraşul de pe caldarâm. în plus, protestatarii au dat peste cap circulaţia tramvaielor, şifonând şi un camion al postului de televiziune Sky TG24.
Invitaţi la dialog, protestatarii au fost unanimi, declarând că s-au săturat de vorbe, nemaiavând chef să participe la nicio masă rotundă.
După terminarea zilei, a reieşit că aproape o sută de manifestaţii asemănătoare cu cea din Torino au fost organizate în toată Italia în semn de nemulţumire împotriva fiscalităţii ce a devenit tot mai apăsătoare. De fapt, sunt consecinţele guvernării Berlusconi când traficul de influenţă, evaziunea fiscală şi corupţia au atins cele mai ridicate cote, atât de ridicate că au dereglat sistemul fiscal italian. Or, pentru acoperirea găurilor ivite în bugetul de stat, actualul guvern a trebuit să opereze măriri de taxe şi impozite. Dacă italienii din perioada berlusconeză ar fi furat mai cu milă, desigur că nu se ajungea până aici. Partea veselă este că nu cei ce au furat statul italian au de suferit, în plan fiscal, ci majoritatea tolomacilor care au luat de bună tot ce le spunea Silvio. Acum, italienii care aşteptau minuni de la noul guvern, rămânând cu buza umflată, au început să zbiere în stradă, cerând plecarea guvernului Enrico Letta, pe care-l acuză că nu face nimic pentru a sprijini categoriile cele mai vulnerabile din punct de vedere fiscal. Cele mai îndelungi blocări de stradă au avut loc la Roma, Veneţia, Milano, Palermo. Au fost distribuite manifeste, la intersecţiile de drumuri, a fost blocată gara din Genova, făcându-i să turbeze de furie pe cei ce doreau să ajungă, la timp, în Franţa. La Roma, manifestanţii au aruncat cu petarde şi fumigene în uşa sediului Regiunii Latium. în total au fost arestaţi până-n o sută de italieni. Seara, protestatarii s-au dus acasă sau la cârciumă, să facă politică la un pahar de vin sau în jurul unei farfurii de spaghetti. Poliţiştii, mai mult sau mai puţin şifonaţi, au ieşit din tură. La miezul nopţii, măturătorii au ieşit în stradă, dar nu pentru a protesta, ci pentru a strânge gunoiul lăsat în urmă de protestatari. Peste oraşele Italiei s-a lăsat liniştea. Toată lumea dormea, exceptând prostituatele, clienţii lor, poliţiştii din tura de noapte şi câţiva indivizi ce puneau la cale vreo spargere. Pe ici, pe colo, se mai auzea răzleţ, în noapte, un strigăt: „Ne-am săturat”, după care se facea linişte. Viaţa urma cursul normal, în Italia.