Înşelaţi şi păcăliţi

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Când vede că lumea se îndreaptă, se duce la biserică, se mărturiseşte şi face sacrificii pentru a trăi într-o viaţă curată, atunci Dumnezeu prelungeşte timpul. De aceea a spus: „Privegheaţi şi vă rugaţi că ceasul sfârşitului nu îl ştie nimeni, decât numai Tatăl”.
Mulţi uităm de această povaţă divină şi ne încurcăm în lucrurile veacului acestuia; ne lăsăm înşelaţi şi păcăliţi de valurile lumii de azi.
încotro merge lumea
de azi?
Fiecare unde vrea! Care la iad, care la rai; fiecare e liber, pentru că Bunul Dumnezeu nu vrea să robească voia omului. îl lasă să facă exact ce vrea el. Căci, omul, are Biblia, are Biserica şi nu poate zice nimeni: „Doamne, eu n-am ştiut!”
Sf. Părinţi au spus că: „Bunul Dumnezeu atât va ţine Pământul, cât pe el vor fi oameni sfinţi”. Când nu vor mai fi, va grăbi sfârşitul.
Am citit undeva despre un Părinte care, atunci când era să moară şi au venit ucenicii să-şi ia rămas bun de la el, l-au găsit tare mâhnit şi l-au întrebat: „Părinte, de ce eşti mâhnit? Te temi de moarte? „Nu”; le-a răspuns el, „acesta-i drumul fiecăruia dintre noi. Dar îmi pare rău de timpul pierdut. Dacă îl foloseam cum trebuie, acum aveam o bucurie şi o mulţumire în suflet”. Şi mi-a rămas în minte problema asta cu timpul pierdut.
Iată ce spune Sf. Efrem Sirul: „Aşa, Doamne, împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele, să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti!”, iar proorocul David zice: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu, înaintea mea este pururea” (Ps. 50,4). Ne îndeamnă să ne vedem păcatele, pentru că, iată ce ne spune Sf. Isaac Sirul: „De mii de ori mai fericit este cel ce-şi vede păcatele, decât cel ce vede vedenii… ”
Precum în vremea lui Noe oamenii mâncau, beau, cumpărau, se distrau… până a venit apa şi i-a înecat pe toţi, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Însă atunci a venit apa, de i-a înecat, dar acum când va veni sfârşitul, nu vine apa, ci focul, ca să ardă pe toţi cei ce trăim în nesimţire, aşa cum au trăit şi cei dinainte de potop.
Suntem în mileniul al III-lea şi vedem cum lumea progresează, dar şi cum progresează răutatea. Mulţi conducători de popoare s-au pus de acord ca să dărâme tot ce-i bun şi să aducă în faţa omenirii de azi tot ce-i rău. După ideile lor zic că-i bine aşa. Vin cu „Drepturile omului” susţinând că omul are dreptul să facă orice fărădelege, că aşa doreşte el, că „are dreptul”. Ca să nu mai fie nicio ordine, să nu mai spună nimeni că „lucrul cutare nu e bun”.
Biserica nu poate fi de acord cu acest lucru. Ea are un hotar pus de Sfinţii Părinţi ai celor şapte Sinoade Ecumenice, că orice păcat trebuie pedepsit, trebuie îndreptat. Acesta este adevărul! Însă lozinca lumii de azi este: „Orice vreau eu, este bun”.
Iată unde s-a ajuns! Conform unor hotărâri absurde, se poate căsători bărbat cu bărbat. Zic ei că aşa trebuie „conform drepturilor omului”. Deşi avem în Biblie exemple de la Sodoma şi Gomora, care te înfricoşează numai când auzi, şi ei spun: „Nu! Am dreptul să fac asta!” Adică, voit te uneşti cu diavolul; te uneşti cu el contra lui Dumnezeu.
Ne-au avertizat Sfinţii Părinţi că „o să se strice rău creştinătatea”. Şi spusele lor se dovedesc a fi adevărate!
Constatăm cu durere cum, după prigoana comunistă, am cerut în genunchi, altora, să ne primească în sistemele lor, râvnind la şcolile, la civilizaţia, la prosperitatea lor, lepădând cât ai clipi din ochi „legământul cel sfânt”, vieţuirea curată a moşilor şi strămoşilor noştri şi propriile noastre valori. Este adevărat că la amnezia, uitarea şi dispreţuirea Bisericii şi a tradiţiei a lucrat din plin şi comunismul. Numai pe fondul defrişării făcute de sistemul comunist a fost posibilă această reacţie tipică pentru popoarele sălbatice. Ca altădată indigenii din teritoriile nou descoperite, ne-am trezit că ne sticlesc ochii după „cărnuri” şi „mărgele de sticlă”, după toată „civilizaţia” care ne făcea să ne simţim teribil de complexaţi în provincialitatea noastră. Am ajuns să râvnim după integrarea în UE şi NATO ca altădată evreii după împuternicirea de a trăi după datinile păgânilor şi de a le fi bine. Astfel, implicaţiile acestei trădări sunt dintre cele mai concrete: îndepărtarea de la modul de viaţă tradiţional, de la linia de conduită a bătrânilor şi părinţilor noştri, adică intrarea într-un circuit de putere politică şi de sisteme şi expunerea totală faţă de interesele şi scopurile acestora. Printr-un soi de manipulare drăcească se încearcă convingerea omenirii pentru a desăvărşi opera de „robie” şi de „îndosariere”. Totul funcţionează ca bucata de caşcaval pusă în capcană pentru a ademeni şoarecele. Şi, iată, putem noi spune că nu avem comportament de şoareci? Nu râvnim după prosperitatea Occidentului? Nu suntem gata de orice slugărnicie pentru a primi ceva de la ei? Da! Am intrat şi noi în acest malaxor nivelator şi pus să îndosarieze elctronic toată făptura care răsuflă pe pământ. Sistemul este perfect şi bine pus la punct.
Nu ne rămân decât vai-urile pentru situaţia în care am ajuns, din neştiinţa proprie şi din samavolnicia unora. Dar toţi aceştia care acum se bucură de „cepele şi cărnurile” Europei, o să vadă că, tocmai cei care îi îngraşă acum, vor fi călăii lor.
Opera de demolare forţată a popoarelor a început nu printr-o forţă brută, ci printr-o presiune lentă: „soft” – care incită la compromis şi la „liberă adeziune” la sistemul sau la apostazie de bună voie. Mulţi şi-au vândut sufletul trădându-şi credinţa! Mulţi urmează obiceiuri străine de ţară; au înlocuit rânduielile bune şi folositoare, cu tot felul de necurăţii şi spurcăciuni. Ce este de făcut? Să ne trezim şi cu curaj să mărturisim credinţa în Hristos. Sigur El, Apărătorul cel mare al sufletelor noastre, va putea opri această operă de demolare a omenirii.