întemeietorii Statelor Unite ale Americii au mâncat cadavre

După descoperirea Lumii Noi de către Columb, în 1492, regina Angliei, Elisabetha I, dându-şi seama de importanţa şi valoarea economică a continentului nou descoperit, a conceput un plan financiar de a-l cuceri, la concurenţă cu spaniolii. Cum aceştia aveau deja suficientă putere economică, deoarece Reconquista, ter-minându-se, nu le mai afecta Trezoreria, ce fusese secătuită cu cheltuielile războiului cu maurii, regina Angliei avea tot interesul, mai ales economic, să bareze înaintarea spaniolilor la nord de actualul Rio Grande. în consecinţă, Elisabetha I l-a finanţat parţial pe cel ce era pe atunci omul său de încredere, sir Walter Raleigh, care, în 1580, a întemeiat colonia Roanoke, pe insula cu acelaşi nume, în actuala Carolina de Nord. Sir Walter Raleigh a făcut două tentative de a întemeia o colonie engleză, dar amândouă au fost sortite eşecului din cauza faptului că nu au fost trimise alimente din Anglia, iar coloniştii pur şi simplu au fost exterminaţi de foamete şi de către triburile de amerindieni. Din această cauză, prima colonie întemeiată de Anglia, pe actualul teritoriu al Statelor Unite, este cunoscută în istorie sub denumirea de „Colonia pierdută”.
Dar, nedorind ca Spania să devină o mare putere economică mondială, monarhia engleză, învăţând din experienţa Roanoke, reia goana după supremaţia mondială şi, la 14 mai 1607, întemeiază localitatea Jamestown, care la origine a fost un sat pe teritoriul actualului stat federal Virginia. Tot după modelul Roanoke, din motive de strategie militară, Jamestown se afla pe o insulă, în dreptul malului stâng al râului James River, insula respectivă fiind la cincizeci de kilometri distanţă de golful Chesapeake, geografic la nivelul actualului oraş Williamsburg, pe coasta de est a Statelor Unite. Cu întemeierea localităţii Jamestown se poate spune că a început colonizarea permanentă a teritoriului nord-american de către englezi, dispariţia populaţiei din Roanoke nedescurajându-i. Un amănunt: numele localităţii, Jamestown vine de la cel al lui lacob I, regele Angliei, nepotul lui Elisabetha I care murise fără urmaşi direcţi, lacob fiind echivalentul lui James, în engleză.
Dar nici acest început de stabilitate demografică nu a fost lipsit de evenimente macabre, cauzate de foamete, deoarece sistemul de aprovizionare cu alimente, al primilor colonişti, nu era bine pus la punct, sub acest aspect, cel al spaniolilor de la începutul secolului al XVII-lea fiind net superior britanicilor. De asemenea, primii colonişti englezi nu beneficiau nici de un sistem agricol pus la punct pentru a contracara efectele nefaste ale climei. Arhipelagul britanic beneficia totuşi de nişte ierni mai blânde, în comparaţie cu teritoriul nord-american. Chiar dacă veneau dintr-o lume considerată civilizată, performanţele manufacturiere, agricole şi comerciale ale primelor grupuri umane stabilite la Jamestown erau foarte slabe. Cu toate că s-au păstrat mărturii scrise despre tragedia din iarna 1609 – 1610, multă vreme istoricii au crezut că sunt relatări exagerate, produsul unor minţi prea înfierbântate ale unor oameni pe jumătate înnebuniţi de lipsuri materiale. Totuşi, recentele descoperi datorate arheologilor, în urma săpăturilor efectuate pe teritoriul satului Jamestown devenit ulterior oraş, au dovedit că nimic din ce au relata în scris coloniştii nu era nici exagerat, nici rodul fanteziei lor. Iarna 1609 – 1610 a fost extrem de dură, luându-i pe nepregătite pe colonişti. Nemaiavând nimic de mâncare, hăituiţi de amerindienii ostili, fiecare tentativă de a vâna ceva riscând să se soldeze cu moartea, blocaţi şi de iarnă şi de amerindieni în interiorul înaltei palisade din lemn, ridicată pentru apărare, oamenii au început să mănânce şobolani, câini, şerpi, tălpile bocancilor, iar apoi, din lipsă de altceva mai hrănitor, pentru a se menţine în viaţă, au trecut la consumarea cărnii morţilor.
Anul acesta, pentru prima dată, arheologii au descoperit oase umane ce au dovedit că primii colonişti, în iarna chinuitore 1609 – 1610, au fost obligaţi să recurgă la canibalism pentru a supravieţui. Expediţia de arheologi condusă de profesorul Douglas Owsley, susţinută financiar de „Muzeul de istorie naturală Smithsonian”, a descoperit resturile unei fetiţe de 14 ani ce prezenta urme de canibalism. Douglas Owsley a demonstrat că avem de a face de un caz clasic de dezmembrare de cadavru destinat consumului, oasele fierte prezentând şi urme de dinţi, respectiv de cuţit ce dovedesc smulgerea cărnii, înainte de a fi mestecată şi-nghiţită. Conform descoperirilor, în acea iarnă au murit aproape 80% dintre colonişti. Resturile de adolescenţi descoperite au demonstrat că majoritatea cadavrelor aveau cutia craniană zdrobită, din care fusese extras, pentru consum, creierul. Douglas Owsley a demonstrat că victimele nu au fost ucise de vii pentru a fi consumate, ci se aştepta decesul acestora, cauzat de boală, frig sau foame, după care rudele, în cazul celor care nu aveau, străinii, treceau la consumarea creierului sau cârnii cadavrelor. Studiind urmele, Douglas Owsley a dovedit că dezosarea cadavrelor nu era opera unor măcelari profesionişti. De asemenea, cercetându-se zgârieturile de pe oase, s-a dedus că cei ce au practicat canibalismul au trecut prin traume psihice puternice. Combinând descoperirile arheologice cu mărturiile scrise, rămase de la primii colonişti, Douglas Owsley a ajuns la concluzia că întemeierea primei aşezări umane permanente pe teritoriul actualelor State Unite a fost extrem de dură, operă a unor oameni cu nervii de oţel. George Percy, unul dintre liderii primilor colonişti din Jemestown, descria, în manuscrisul rămas de la el, „o lume de mizerie şi suferinţă, unde oamenii dezgropau morţii pentru a-i mânca, pentru a putea trăi”.
Împreună cu profesorul William Kelso, Douglas Owsley, pornind de la resturile găsite, a putut reconstitui viaţa fetiţei de 14 ani, venită din Anglia, prin analizarea dezvoltării unui molar şi stadiul de creştere a osului bărbiei. Nu s-a putut determina cauza morţii fetiţei, dar, folosin-du-se tehnologii combinate din domeniul medicinei şi a tehnicii de calcul, s-a putut reconstitui înfăţişarea copilului. Actualmente, faţa reconstituită a fetiţei poate fi văzută la „Muzeul de istorie naturală” din Washington. Resturile scheletului fetiţei sunt, în schimb, expuse la „Muzeul de istorie al oraşului Jamestown”. Oricum, un lucru este de acum sigur: ceea ce a descris regizorul Terrence Malick în filmul „Lumea nouă” („The New World”), realizat în 2005, povestind întemeierea oraşului Jamestown şi întâlnirea cu Pocahontas, corespunde realităţii istorice. În altă ordine de idei, odată cu trecerea timpului, urmaşii primilor locuitori ai oraşului Jamestown, după modelul social britanic, s-au constituit, din secolul al XVIII-lea, într-un fel de nobilime a întemeietorilor. Oricum, chiar şi pe vremea prim-ministrului britanic Winston Churchill, englezii, asemenea americanilor, vorbeau cu foarte mult respect despre Jemestown, considerân-du-l leagănul întemeierii, puteţi spune şi vatra Statelor Unite. În secolul al XVIII-lea, numai faptul de a te fi născut în Jamestown impunea respect, nimeni nemaiîndrăznind să sufle înainte unui locuitor al Jamestown-ului. Dar a fost. Ceea ce a mai rămas valabil este statutul şi valoarea istorică a oraşului, considerat matricea întemeierii unei naţiuni. Din acest loc, Jamestown, a început a doua cucerire a Americii.