Istoria Campionatului Mondial de Fotbal 1994: Hagi, Maradona Carpaţilor

Ediţia din 1994 a Cupei Mondiale la Fotbal este iarăşi una de la care Franţa va lipsi. In acest an, Cupa va fi găzduită de ţara unde s-a inventat Coca-Cola şi unde au apărut majoretele. Adevărul este că americanii nu se dau învânt după fotbalul european. Îl au pe al lor şi le este de ajuns. Dar, printr-o reţea invizibilă de pile şi relaţii, americanii sunt convinşi să organizeze noua ediţie a Cupei. Lumea întreagă este entuziasmată deoarece americanii au declarat oficial că vor pune accent pe fotbalul spectaculos, nu pe cel viciat de interese economice subterane. Practic, ediţia amară din 1990 avea toate şansele să devină o palidă amintire pentru Planeta fotbal. Americanii au spus fără menajamente că nu vor tolera fotbalul viciat moral, în stil italian şi s-au ţinut de cuvânt. Nord-americanii au preferat şi susţinut fair-play-ul, fotbalul nestimulat de calculul economic. Pe scurt, americanii au reuşit să impună o atmosferă destinsă tipic anglo-saxonă.
În ceea ce priveşte Europa, Barca antrenată de Johann Cruyff devenise punctul de referinţă, în fotbalul european. Spaniolii lui Cruyff practicau un fotbal foarte apropiat de ceea ce doreau anglo-saxonii: un fotbal necorupt. Totuşi un eveniment a strecurat o urmă de-ndoială în sufletul americanilor, referitor la europeeni, mai ales cei de origine latină. Milan AC a lui Fabio Capello a învins cu 4-0 Barca lui Cruyff. Ceva nu era în regulă.
Diamantele fotbalului mondial
Şi ediţia nord-americană a Cupei a prezentat câteva surprize plăcute. Prin jocul curat pe care l-a practicat, Columbia a devenit marea sperietoare a competiţiei. Încă din perioada ediţiei italiene a Cupei, Columbia fusese văzută ca un fel de răsarit al fotbalului practicat de dragul spectacolului. Din 1990, Columbia u urcat fulminant în ierarhia fotbalului internaţional doar propunând lumii întregi practicarea unui fotbal de calitate. Acest lucru a plăcut foarte mult americanilor, şi celor din nord, şi celor din sud. Prestigiul Columbiei a crescut vertiginos după ce, în faza preliminară, a învins Argentina cu 5-0. Cel care a schimbat faţa Columbiei a fost antrenorul naţionalei sale, Francisco Maturana, de profesie dentist. Înainte de a porni la drum, Maturana a studiat temeinic fotbalul european şi a preferat să imite stilul lui Barca lui Guardiola: pase scurte, repetate la infinit pentru uzare nervilor adversarului care, cedând până la urmă, le permitea columbienilor să devină stăpânii absoluţi ai terenului. Atacul era astfel construit încât permitea atacantul Faustino Aprilla să plece fulgerător către poarta adversă şi de cele mai multe ori să marcheze.
Aşa cum s-a spus ulterior, deşi fotbalul american nu era sportul favorit al nord-ameri-canilor, totuşi aceştia au vegheat cu foarte mare vigilenţă ca totul să nu se transforme în porcăria italiană şi au reuşit. Ediţia organizată de către Statele Unite a fost cu adevărat un spectacol al fotbalului de calitate, nepoluat de mânăriile de culise, atât de mult practcate în fotbalul american. Dar, spre deosebire de ediţia precedentă, de data aceasta nu au mai fost multe vedete în teren. Olanda l-a adus pe Dennis Bergkamp, Brazilia, pe Romario, Bulgaria, pe Hristo Stoicicov, Italia, pe Franco Baresi, Roberto Baggio, Paolo Maldini, Argentina, pe Diego Maradona ce avea deja grave probleme cauzate de consumul de cocaină. De altfel, Argentina adusese echipa considerată cea mai puternică. Generaţia de aur a Argentinei era condusă de tunarul Gabriel Batistuta şi certăreţul Diego Simeone, cel ce antrenează, în prezent, Atletico Madrid.
Surpriza africană
Africa era prezentă cu două echipe: Camerunul ce reuşise să ajungă până-n sferturile de finală, în 1990, şi Nigeria ai cărei talentaţi fotbalişti erau conduşi de Amokachi şi Yekini. Deşi erau oarecum aureolaţi de performanţa din ’90, camerunezii au plecat acasă din faza grupelor, iar nigerienii, din optimi, eliminaţi de italieni cu un chinuit 2-1. Suedia şi Bulgaria vor fi totuşi marile surprize. Mai ales bulgarii ce se calificaseră la Campionat prin eliminarea Franţei, pe Parc des Princes, pe 17 niembrie 1993, prin marcarea unui gol, nu în ultimul minut, ci în ultima secundă. De altfel, la ediţia din ’94 bulgarii îi vor face pe germani să plâgă de oftică, deşi erau favoriţii caselor de pariuri, învingându-i cu 2-1. Astfel, Suedia şi Bulgaria ajung în semifinale.
Fotbalul splendid al României Dar cea mai frumoasa impresie o va face echipa naţionala a Românie şi nu spun aceasta din patriotism ieftin, ci bazându-ma pe relatările din presa vremii, reprodu-se de catre cea de limbă franceză, cu ocazia retrospectivei meciurilor de Campionat Mondial, ralizată în 2014. Şi acum ,după 20 de ani, meciul României cu Argentina, terminat cu scorul de 3-2 în favoarea românilor, este studiat în unele şcoli de fotbal din Statele Unite. Atunci, în 1994, România a fost una dintre marile revelaţii ale Planetei fotbal, prin jocul său practicat în teren, caracterizat prin splendide improvizaţii, prin schimbării intelingente ale ritmului de joc. Atunci, la Campionatul Mondial din America, mass-media sportivă de pretutindeni l-a numit pe Hagi, Maradona Carpaţilor. Nu am spus-o noi, au spus-o nord-amer-icanii şi occidentalii. Victoria românilor, în optimile de finală, în faţa argentinienilor a fost şi continuă să fie considerată o exemplară demonstraţie de virtuozitate tehnică, iar meciul respectiv a fost considerat de către specialiştii în fotbal ca cel mai frumos dintre toate meciurile care s-au jucat la Mondialul american. Din păcate ascensiunea românilor a fost oprită în sferturi de suedezii ce au câştigat meciul în urma loviturilor de la 11 metri. La modul sincer, mulţi din mass- media sportivă au cosider-at atunci că soarta a fost nedreaptă cu românii. Chiar s-a spus că putea să ajungă să joace într-una din cele două finale dacă românii erau mai atenţi în finalizarea şuturilor pe poartă sau dacă portarul lor… Dacă. La ediţia din 1994 lumea a asistat şi la „îngroparea” definitivă a lui Maradona. Argentina susţinuse un meci cu Grecia. Elenii, ofticaţi de rezultat, l-au reclamat pe Maradona că intrase dopat pe teren. în urma testului, s-a descoperit că Maradona era plin cu efedrină. Lumea fotbalului sperase că Maradona se potolise, cel puţin pe parcursul desfăşurării ediţiei din 1994. Dar argentinianul nu se mai putea abţine. Drep urmare, a fost suspendat definitiv.
Asasinat din prea multă dragoste de fotbal
Deşi era privită cu foarte mare simpatie, Columbia s-a dovedit cea mai mare decepţie a Campionatului Mondial. Învinsă de către România şi Statele-Unite, Columbia este eliminată foarte repede. Columbienii au căzut victime atât excesului de oboseală acumulată, cât şi prea marii lor încrederi. De altfel, columbianul Andres Escobar marchează un gol chiar în propria sa poartă, ceea ce a dus la eliminarea ţării sale. Câteva zile mai târziu, un suporter columbian îl va ucide pe Escobar, în plină stradă, trăgând în el cu pistolul.
Dar Campionatul Mondial din Statele Unite aduce lumii întregi o noutate: Arabia Saudită ce reuşeşte să ajungă în optimi prin golul formidabil al lui Owairan, realizat în stilul lui Maradona. În ceea ce priveşte Germania, pentru prima dată, din 1978, aceasta nu mai face parte din grupul celor patru echipe naţionale, considerate cele mai bune din lume.
O victorie banală
Pe scurt, Brazilia câştigă trofeul, învingându-i pe italieni, după executarea loviturilor de la 11 metri. I-au trebuit Braziliei 24 de ani pentru a recâştiga trofeul pe care-l cucerise Pele şi echipa sa, în 1970. A fost singurul meci plicticos. Înainte de începerea lui, auriverziii şi-au pus o banderolă neagră în memoria lui Ayrton Senna, marele pilot de formula 1 ce murise pe circuitul de la Immola. Dar brazilienii se vor bucura cu moderaţie, considerând că n-au de ce să ţopăie de fericire, deoarece naţionala lor jucase în stilul prea defensiv al europeenilor. În meciul finalei Campionatul, pe teren se afla şi Ronaldo, în vâstă de 17 ani. După opt ani îi va aduce Braziliei Cupa Campionatului Mondial de Fotbal. În general, a fost considerată cea mai reuşită ediţie de după 1945, deoarece au fost doar trei meciuri terminate la egalitate, iar afluxul de spectatori în tribune, de 3.587.538, adică de 68.991 de meci, nu a amai fost niciodată egalat de atunci