Climatul politic european şi-a pus amprenta asupra organizării celei de-a treia ediţii a Cupei Mondiale de Fotbal. Spre deosebire de anul 1934, de data aceasta se observă o evoluţie calitativă a jocului de fotbal. Franţa a găzduit cea dea treia ediţii a Cupei Mondiale de Fotbal, din păcate într-un climat politic foarte tensionat. Europa de Est se afla la o distanţă de doar 11 luni până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Şi de data aceasta, echipele de fotbal sud-ameri-cane au boicotat acestă ediţie a Campionatului. Pe de o parte din cauza faptului că se făcea, în continuare, resimţită criza economică, motiv pentru care traversarea Atlanticului costa extre-ordinar de mult, iar pe de altă parte, sud-americanii nu putea încă să uite slaba participare a europenilor, la ediţia din 1930, ceea ce a provocat menţinerea unei stări de ranchiună. în continuare, Anglia, inventatoarea fotbalului, a pus beţe-n roate şi organizării celei de-a treia ediţii a Cupei. Pe de o parte, atitudinea Angliei este de înţeles deoarece nu putea încă să accepte ideea că alte ţări sunt capabile să organizeze un campionat mondial de fotbal, în timp ce ea, inventatoarea fotbalului, nu era capabilă de aşa ceva. Până la urmă, o singură ţară sud-americană a renunţat la starea generală de ranchiună împotriva europenilor şi a traversat Atlanticul. Este vorba de Brazilia care a reuşit să finanţeze participarea echipei sale prin organizarea unei tombole naţionale. Situaţia este explicabilă din punct de vedere economic, deoarece, la vremea respectivă, fotbaliştii nu primeau remuneraţii substanţiale, cum primesc în prezent. Deşi a fost singura ţară sud-americană venită în Franţa, Brazilia şi-a reprezentat foarte bine continentul. Auriverzii au făcut senzaţie încă de la primul meci învingând naţionala poloneză cu scorul de 6-5. Nu a fost vorba de lovituri la poartă. Cele 11 goluri au fost înscrise din acţiune. Acest meci considerat cel mai frumos a avut loc în data de 5 iunie pe Stadionul Meinau din Strasbourg, în condiţii atmosferice destul de dificile, pe tot parcursul meciului plouând violent. Din această cauză terenul s-a transformat într-o mică mlaştină, ceea ce pentru o perioadă de timp i-a avantajat pe polonezi. Cel care a întors scorul în favoarea brazilienilor a fost celebrul Leonidas, supranumit Diamantul negru. Văzând că nu poate să dea randament maxim, din cauza umidităţii crescute, Leonidas s-a descălţat şi a jucat fotbal cu picioarele goale. După o perioadă de timp, arbitrul l-a forţat să se încalţe, dar pe tot parcursul perioadei cât a jucat desculţ, Leonidas a marcat trei goluri. Prin jocul său, Leonidas a fost decretat vedeta Campionatului Mondial de Fotbal din 1938. A fost singurul fotbalist care avea pielea aşa de neagră încât presa sportivă, de comun acord, l-a poreclit Diamantul negru. Trebuie să menţionăm că în acel an, singurul artist negru foarte celebru în Paris era cântăreaţa Josephine Baker, celebră în lumea întreagă prin faptul că apărea pe scenă dansând aproape goală, având în jurul taliei un fel de colier din banane. Dar, revenind la brazilianul Leonidas, presa vremii a spus despre el că este un adevărat om din cauciuc. S-a afirmat că evoluează cu o foarte mare abilitate atât pe gazon cât şi în aer, când face săriturile necesare pentru a lovi mingea cu capul. S-a mai spus despre el că are însuşirea diabolică de a stăpâni mingea şi, indiferent unde se găseşte în preajma porţii adversarului, loveşte atât de pueternic încât şuturile sale devin foarte periculoase. Din nefericire pentru Brazilia, la un moment dat, antrenorul Adhemar Pimenta, nu l-a băgat în joc pe Leonidas în meciul cu Italia. A fost o decizie fatală, deoarece Italia a învins Brazilia cu 2-1. Golul victoriei italiene a fost înscris într-un context destul de amuzant: când Giuseppe Meazza a şutat, i-a cedat elasticul şortului, acesta căzând de pe el. Vă daţi de seama râsul care a izbucnit în tribune, deoarece la vremea respectivă, fotbaliştii nu purtau chiloţi pe sub şort. Până la urmă Italia a reuşit să se impună în finală, împotriva Ungariei cu scorul de 4-2, păstrând trofeul câştigat la ediţia anterioară, ceea ce a fost un motiv de extraodinar de mare mândrie naţională pentru fasciştii lui Mussolini. Finala din 1938 s-a desfăşurat într-o atmosferă puţin mai aparte. înainte de a intra pe teren, italienii au primit un mesaj de la Mussolini: „învingeţi sau muriţi”. La vremea respectivă s-a vorbit foarte mult despre faptul că ungurii i-ar fi lăsat pe italieni să câştige finala doar pentru ca aceştia să nu devină victimele furiei musoliniene în caz că ar fi pierdut meciul. Mai trebuie spus că echipa ţăriii organizatoare a fost învinsă în sferturile de finală cu 3-1, alegându-se şi cu titlul puţin glorios de a fi fost prima ţară gazdă, organizatoare a Cupei care nu a reuşit să câştige trofeul. Tot la acest campionat, s-a remarcat şi naţionala Elveţiei. Performanţa ei a fost de natură negativă: s-a dovedit a fi echipa cel mai puţin talentată în materie de fotbal. Conştient de handicapul tehincii şi tactic al echipei sale, antrenorul Karl Rappan a pus la punct un joc în care a alinia patru apărători şi un libero, tehnică numită la vremea respectivă „lacătul de siguranţă” ceea ce a avut drept efect reducerea vitezei de joc a fotbaliştilor. Echipă pragmatică, practicând un joc lipsit în totalitate de spectaculozitate, Elveţia a reuşit o performanţă care la înfuriat teribil pe Adolf Hitler: a reuşit să elimine naţionala Germaniei, chiar dacă fusese cotată ca cea mai slabă echipă a Campionatului din 1938. Scorul cu care Elveţia a reuşit să elimine Germania a fost de 4-2, dar să nu uităm că în echipa elveţiană au jucat foarte mulţi fotbalişti austrieci, care au fost obligaţi să părăsească ţara lor, după ce în 1936, au fost ocupaţi de către germani în urma Anschluss-ului. A fost a doua mare umilinţă mondială a Germaniei lui Hitler, prima avâd loc în 1936, când un atlet negru, americanul Jesse Owens a câştigat medalia de aur la Jocurile Olimpice organizate de Germania. De data aceasta, victoria Elveţenilor n-a avut niciun fel de conotaţie politică deoarece antrenorul nu şi-a ascuns niciodată simpatiile sale pentru nazişti. Lucru mai puţin ştiut este faptul că Hitler nu a putut înghiţi cu uşurinţă înfrângerea ţării sale, şi timp de 12 ani a reuşit, prin declanşarea războiului, să împiedice desfăşurarea Cupei Mondiale la Fotbal. Heil!