Istoria Cupei Mondiale la Fotbal 1950: Tragedia braziliană

Trimp de 12 ani, Campionatul Mondial de Fotbal nu s-a mai disputat, atât din cauza izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, dar şi datorită faptului că ţările eruopene îşi reveneau cu greu de pe urma catastrofei provocată de conflictul mondial. Italia câştigase ultima ediţie, din 1938, cu câteva luni înainte de izbucnirea războiului. Deja, după trei ediţii disputate, trofeul începuse să fie considerat un obiect de mare valoare, motiv pentru care, unul dintre membrii Federaţiei italiene de fotbal, Ottorino Barassi, a avut suficient timp să ia Cupa din seiful unei bănci din Roma pentru a-l piti într-o cutie de carton pe care a pus-o sub patul său. Până în 1950, când a fost reluat Campionatul, trofeul a stat sub patul italianului, într-o modestă cutie pentru pantofi.
Deci Europa fiind foarte devastată de război, cea de-a patra ediţie, luându-se în calcul numărul de participări, urma să fie încredinţată spre organizare fie Braziliei, fie Franţei, singurele ţări ce fuseseră prezente la toate cele trei ediţii. Franţa, neputând face faţă din punct de vedere economic, organizarea a fost încredinţată Braziliei. Pentru acest eveniment fotbalistic, foarte repede, la Rio de Janeiro a fost cel mai mare stadion din acea vreme, având peste 220 de mii de locuri, faimosul Maracana. Lucrările pentru construirea stadionului începuse cu doi ani înainte de 1950, dar proiectul a fost aşa de grandios, încât stadionul nu fusese finisat în ziua începerii Campionatului.
Ediţia din 1950 s-a caracterizat printr-o premieră: Anglia care şi-a manifestat permanent dispreţul pentru organizarea Campionatului, a decis să participe. Un alt eveniment, care a întristat într-o oarecare măsură lumea fotbalului, a fost decizia Franţei de a nu participa, deoarece nu era capabilă să susţină financiar travesrarea Atlenticului de către naţionala sa. O altă vedetă a fotbalului internaţional, Italia a renunţat să participe din cu totul alt motiv: naţionala sa fusese decimată în 1949 în urma catastrofei aeriene de la Superga. Deoarece naţionala Italiei era practic constituită din fotbaliştii echipei torineze care au decedat în catastrofa aeriană, Federaţia italiană, de cât să prezinte o echipă formată din fotbalişti de valoare medie, a preferat să renunţe.
După prima victorie reputată la ediţia din 1950, Anglia şi-a manifestat şi mai violent dispreţul faţă de fotbaliştii din alte ţări. Marea Britanie învinsese Chile cu 2-0, dar, ironia soartei, englezii au fost bătuţi de către modesta echipă a Statelor Unite, cu 1-0, în următorul meci. Această înfrângere a grăbit eliminarea Angliei din compeţiţie deşi naţionala sa îl avea în componenţă pe legendarul Stanley Matthews, care a jucat fotbal până la vârsta de 50 de ani, performanţă reuşită datorită regimului său alimentar exclusiv vegetarian şi renunţării definitive la consumarea de alcool. Englezii îşi manifestaseră un dispreţ aşa de insuportabil faţă de celelalte naţionale de fotbal încât toată presa europeană a jubilat de bucurie când echipa Albionului a fost eliminată de modesta naţională a Statelor Unite.
Totuşi, ediţia din 1950, spre partea sa finală s-a caractaerizat şi prin izbucnirea unei drame care nu se va mai repeta în anii ce vor urma. Brazilia era marea favorită. Fotbaliştii naţionalei braziliene au fost făcuţi cu ou şi cu oţet de către mass-media când, în al doilea meci, cu Elveţia, au obţinut un slab rezultat de egal. Întreaga Brazilie a considerat acest scor o ruşine naţională. Naţionala Braziliei şi-a revenit foarte repede şi în următoarele două meciuri a câştigat cu scoruri de legendă: 6-1 cu Suedia şi 7-1 cu Spania. În urma acestor rezultate întreaga ţară era într-o continuă stare de veselie, fericire şi maximă mândrie naţională. Fotbalistul vedetă al Brazilie, atacantul Ademir era pe culmile gloriei: pe tot parcursul competiţiei a fost singurul fotbalist care a reuşit să marcheze 8 goluri.
Ediţia din 1950 nu s-a caracterizat prin meciuri cu eliminare directă, ci prin organizarea a două mini-campionate. Primul avea 4 grupe, al doilea, echipe care au terminat pe locul întâi, în fiecare din grupele respective. Întâmplarea a făcut ca în meciul final să se găsească faţă în faţă Brazilia şi Uruguay, considerate cele mai bune echipe de fotbal, nu doar din cadrul turneului, ci din întreaga lume.
Uruguayenii au început meciul cu ambiţia mărturisită public de a repeta performanţa din 1930. Brazilienii, în schimb, erau convinşi că echipa lor va câştiga Cupa. Cu toate aceste, Uruguay s-a impus cu scorul de 2-1, câştigând trofeul, în urma golului marcat de Alcides Ghiggia, care a adus victoria uruguayenilor cu un sfert de oră înainte de fluierul final.
Alcides, timp de 50 de ani, după terminarea acestui meci a fost privit cu duşmănie de către brazilieni, fiind considerat cel mai mare duşman al lor. Ediţia din 1950 a fost prima şi ultima când s-a produs o adevărată dramă: după terminarea meciului final, mulţi suporteri brazilieni sau sinucis chiar pe stadionul unde a avut loc meciul, unii spânzurându-se în zonele cele mai înalte ale tribunelor, alţii sărind în cap de pe ultima bancă din partea superioară a stadionului. Până în aprilie 2000, anul când a murit de bătrâneţe, din cauza valului de sinucideri care au avut loc în 1950, Moacir Barbosa Nascimento va fi criticat, dispreţuit şi chiar terorizat de către diverşi brazilieni.
Furia brazilienilor a fost aşa de mare, încât s-a renunţat la ceremonia finală prin care Uruguayul trebuia să prezinte întregii lumi Cupa. Atunci, în 1950, a ieşit foarte clar în evidenţă că pentru foarte mulţi oamenii fotbalul devenise o problemă de viaţă şi de moarte. Finala din 1950 a fost certificarea la scară mondială a acestei stări de spirit.