Istoria Cupei Mondiale la Fotbal 1982: Algerienii sunt lucraţi pe la spate de germani

In 1982, Spaniei îi revine onoarea de a organiza următoarea ediţie a Cupei Mondiale la Fotbal. Din 1975 când murise ultimul mare dictator al Europei, Spania începuse să aibă o viaţă economică, socială şi culturală mai destinsă. Spaniolii începuseră să fie tot mai grăbiţi în recuperarea întârzierilor provocate de Franco pe toate planurile, inclusiv pe cel sportiv. În paralel, are loc o importantă modificare în ceea ce priveşte Campionatul Mondial de Fotbal: pentru faza finală, FIFA va stabilit un număr de 24 de echipe, mărind cu 8 numărul echipelor cu drept de participare pentru câştigarea Cupei. Această inovaţie a permis continentului african să trimită, după meciuri eliminatorii, două echipe. De data aceasta, echipele reprezentative pentru continetul african vor fi Algeria şi Camerun.
O altă inovaţie o reprezintă faptul că, din 1982, FIFA va stabili existenţa a două faze de grupe preliminarii care preced semifinalele. De data aceasta primele două echipe din fiecare grupă ajung în 4 grupe de câte 3 echipe din care doar primele ajung în ultima fază ce include doar 4 echipe. Acest tip de organizare a dus la formarea a unor grupe de 3 echipe pentru al doilea tur. Astfel, într-una din grupe vom avea Germania de Vest, Anglia şi Spania, iar în cealaltă grupă, Italia, Brazilia şi Argentina.
Fotbalişti de mâna a doua
In 1982, naţionala spaniolă nu provoca un interes prea mare, ibericii fiind consideraţi fotbalişti de mâna a doua. Ceea ce interesa foarte mult era doar organizarea Campionatului pentru a dovedi că Spania începuse să devină o ţară capabilă, sub aspect economic şi financiar, să concureze cu marile puteri vest-europene precum Anglia, Franţa şi Germania de Vest. Până în 1982, Spania nu a strălucit niciodată în Cupa Mondială la Fotbal, exceptând anul 1950 când a ocupat locul 4 şi 1964, când la limită a obţinut o victorie în Campionatul Eruopean al Naţiunilor. Acestea erau perfot-manţele naţionalei spaniole până în anul 1982, deşi două cluburi iberice de fotbal, cel din Madrid şi cel din Barcelona, începuseră deja să dea semne că vor ajunge unele dintre cele mai puternice şi performante cluburi de fotbal din Europa de Vest.
Ceea ce era specific pentru spanioli, la vremea respectivă, era faptul că ibericii acordau mai multă importanţă echipelor de club, decât echipei naţionale. Spaniolii erau foarte mulţumiţi că reuşiseră să obţină dreptul de a găzdui Campionatul. La nivel de infrastructură, Spania n-a făcut eforturi prea mari, mulţumindu-se cu stadioanele pe care deja le avea. Astfel, inaugurarea Campionatului, inclusiv meciul de deschidere vor avea loc pe stadionul clubului FC Barcelona, Campo Nuovo. Meciul inaugural a opus Argentina naţionalei belgiene. Desigur, înainte de fluierul arbitrului, regele Juan Carlos a rostit discursul inaugural care nu a trezit în niciun fel interesul massmedia. In echipa naţională argentiniană se afla un fotbalist ale cărui con de celebritate începuseră să urce fulminant. Este vorba de Diego Maradona care, la 4 ani de la ultima ediţie a Cupei, reuşise în sfârşit să-l detroneze pe Mario Kempes. Meciul dintre Argentina şi Belgia a trezit foarte mult interesul spaniolilor deoarece, după acest meci, în urma unui contract în valoare de 7,5 milioane de euro, în moneda actuală, ceea ce era un record la vremea respectivă, Maradona urma să fie proprietatea clubului FC Barcelona. Meciul dintre Argentina şi Blegia s-a terminat cu scorul de 1-0 pentru sud americani.
Coşmarul lui Maradona
Mondialul din 1982 s-a dovedit, până la urmă, a fi un adevărat coşmar pentru Maradona, mai ales în urma meciului cu Italia. Squadra Azzura i-a bătut pe argentinieni cu 2-1, iar portarul Gentille a reuşit de fiecare dată să-l neutralizeze pe Diego Maradona. Un aspect important: şi acum, în şcolile de fotbal, din Europa de Vest sunt arătate secvenţe din timpul meciului Italia-Argentina, cu modul în care reuşieşte Gentille să apere buturile italienilor. Dar, revenind la evenimentele fotbalistice, Gentille a mărturisit în decembrie 2011, jurnalistului de la cotidianul „El Pais” că a reuşit să-l neutralizeze pe Maradona deoarece timp de două zile, înainte de meciul cu Argentina a privit de multe ori, cu mare atenţie, toate înregistrările cu faze de joc în care apărea Diego Maradona. „Mi-am dat seama că era imposibil să-l opreşti, din clipa în care intra în posesia balonului. Tot ceea ce trebuia făcut era să fie controlat îndeaproape de către fundaşi şi împiedicat să şuteze din răsucire”, a spus portarul italian Gentille.
Intrare triumfală
În 1982, Brazilia îşi face intrarea triumfală în lumea fotbalului prin faptul că, respingând stilul violent şi brutal impus de olandezi şi germani, preferă să adopte stiulu său, am putea spune aproape artistic. Toate meciurile Braziliei, din această ediţie a Cupei, au fost mici capodopere de fotbal profesionist, elegant şi în totalitate nonviolent pe teren. Adevărul este că Brazilia a avut, în 1982, un mare noroc, noroc cu care nu se va mai întâlni niciodată după aceea: naţionala auriverde a beneficiat de serviciile lui Tele Santana, considerat cel mai genial antrenor al tuturor timpurilor, de când a avut loc prima ediţie a Cupei. Este adevărat că Brazilia nu-l mai avea pe celebrul Pele în componenţa naţionalei sale, dar norocul a surâs încă odată acestei echipe: Pele a fost cu succes suplinit prin prezenţa a doi fotbalişti extrem de talentaţi, Zico şi Socrates. Fără să-şi dea seama, aceşti doi fotbalişti brazilieni au fost inventatorii a ceea ce mai târziu se va numi mişcarea permanentă a fotbalistului, în teren. Datorită lor, mingea nu se oprea niciodată. Cei doi fotbalişti brazilieni au demonstrat, pentru prima dată în istoria fotbalului, cât de mult contează talentul. Această echipă braziliană din 1982, a fost considerată de mulţi brazilieni mai bună decât cea a lui Pele din 1970. De altfel, şi acum, pentru majoritatea brazilienilor naţionala lui Zico şi Socrates a rămas echipa de aur a Braziliei. Nici până astăzi Zico şi Socrates nu au putut fi nici cel puţin egalaţi, cei doi jucători brazilieni dovedind că aveau acea rară viziune, aproape magică, despre desfăşurarea, în ansamblu a jocului de fotbal. În plus, această calitate de factură mai degrabă intelectuală era splendid dublată de măiestria tehnică care se baza mai mult pe elganţa mişcării în teren decât pe desfăşurarea brutală a iniţierii fazelor de atac. Acest stil de fotbal, al lui Zico şi Socrates a fost cu greu imitat de fotbaliştii europeni. Cei care s-au apropiat de stilul celor doi brazilieni au fost doar Platini, Zidane şi Pirlo. În rest, toţi fotbaliştii europeni, de după momnetul 1982, au încercat dar nu au reuşit decât să fie palide imitaţii ale celor doi brazilieni.
Victorie italiană
Totuşi cu doi fotbalişti nu poţi să câştigi un Campionat Mondial la Fotbal oricât de talentaţi sunt ei. Brazilia va întâlni Italia, o Italie mai puţin elegantă în desfăşurarea jocului de fotbal, dar foarte încăpăţânată să ajungă în faza finală a Cupei. Minutul 74 a fost fatal pentru Brazilia. Tradelli recuperează o minge care a fost prost degajată de către apărarea braziliană, trimiţând-o lui Paolo Rossi care profită de o secundă de neatenţie a fundaşilor brazilieni şi marchează golul victoriei. Scorul final: 3-2, iar Italia va ajunge în finală ceea, fără niciun fel de exagerare, a declanşat un adevărat val de lacrimi de furie şi necaz în rândurile suporterilor brazilieni.
Antipatia francezilor
Anul 1982 este important şi pentru lumea fotbalului francez deoarece, în semifinala care s-a jucat pe 8 iulie, când s-au aflat faţă în faţă naţionalele Franţei şi Germaniei, prin modul cum a decurs meciul, s-a amplificat şi mai mult antipatia francezilor faţă de germani. Ceea ce a provocat sentimente aproape vecine cu ura, francezilor, a fost acţiunea portarului german Harald Schumacher care, la o acţiune de apărare a buturilor sale, l-a lovit aşa de tare pe fotbalistul francez Patrick Battiston, încât acesta nu numai că şi-a pierdut cunoştinţa dar practic şi-a înghiţit şi limba. În momentul acela s-a lăsat în întreg stadionul spaniol o tăcere de gheaţă, spectatorii crezând că fotbalistului francez ia sunat ceasul. Până la urmă, francezul a avut noroc şi a scăpat cu viaţă, dar o perioadă lungă de timp nu mai jucat fotbal. Pentru a salva aparenţele, imediat portarul Schumacher a fost înlocuit, dar fapta a rămas adânc gravată în memoria francezilor.
Meciul ruşinii
Cel care a avut o contribuţie importantă la ascensiunea Germaniei de Vest până la ocuparea locului doi a fost KarlHeinz Rummenigge, deţinătorul trofeului „Gheata de aur”. Datorită stilului său bazat pe rapiditate dar şi pe brutalitate, Rummenigge s-a dovedit a fi jucătorul de care cu adevărat a depins soarta Germaniei. Anul 1982 este considerat a fi şi cel mai ruşinos an din istoria Cupei Mondiale la Fotbal deoarece, cu toate performanţele sale fotbalistice, Germania risca să aibă neplăcuta surpriză de a fi eliminată din grupe de către necunoscuta şi modesta echipă naţională a Algeriei. Arabii s-au dovedit foarte ambiţioşi, dar şi foarte talentaţi. Pe ansambul, echipa algeriană avea acel grad de talent care, la un moment dat, i-a permis să depăşească naţionala Germaniei, chiar şi la nivel de tehnică. Văzând că se îngroaşe gluma, Germania a căzut la înţelegere cu Austria, şi pentru a nu jigni orgoliile austriece, a făcut un meci banal, terminat la egalitate. Dacă nu ar fi fost acest rezultat de 0-0, Algeria ar fi ocupat locul 2, ar fi trecut de faza grupelor. Dar Germania nu putea să-i ierte pe arabi pentru faptul că, în faza grupelor, câştigaseră meciul cu scorul de 2-1 în favoarea Algeriei. Meciul Germania – Austria a fost considerat meciul ruşinii, dar când este vorba de orgoliu, uneori un orgoliu rasist, Germania nu iartă. Să nu uităm că anul 1982, în timp, nu era prea departe de anul 1945. Să nu uităm că Germania încă nu era destul de vindecată psihic de toate tarele hitlerismu-lui, nemţii considerându-se încă rasă ariană, superioară a ceea ce ei considerau a fi rase inferioare precum arabii, slavii şi ţiganii. Dar trecând peste toate aceste amănunte specifice acelui an în care s-a organizat Cupa, trebuie să spunem că în meciul final Germania s-a întâlnit cu Italia. Deşi prin tradiţie, Germania admira Italia pentru arta sa renascentistă, aceeaşi Germanie îi dispreţuia pe italieni prin prisma evenimentelor din perioada interbelică şi a celui deal Doilea Război Mondial, nescoţându-i din apelativul de „broscari” şi „macaronari”. Dar aceşti dispreuiţi macaronari, dispreţuiţi de către Germani, au dat o lecţie teutonilor pe care aceştia nu au uitat-o niciodată: Italia învinge Germania de Vest cu scorul de 3-1, mai ales datorită lui Paolo Rossi care s-a dovedit cel mai bun jucător al ediţie 1982. Italia câştigă meciul devenind pentru a treia oară posesoarea trofeului, fiind astfel la egalitate cu Brazilia.