Istoria Cupei Mondiale la Fotbal – ediţia 1934 Fotbalul, cel mai bun mod de propagandă fascistă

Dacă organizarea primei ediţii a Cupei Mondiale la Fotbal, care s-a desfăşurat în Uruguay, a fost strâns legată de faptul că statul sud-american aniversa 100 de ani de la câştigarea Independenţei, de data aceasta, cea de-a doua ediţie a fost strâns legată de propaganda politică a vremii respective. Deci, cea de-a doua ediţie, cea din 1934, a suferit iarăşi tentativele încrâncenate din partea Angliei de a sabota această manifestare internaţională a fotbalului. Era perioada când Anglia, încă posesoarea unui mare imperiu economic şi teritorial, ajunsese să aibă nişte ifose aşa de mari încât nu accepta ca celelalte naţiuni să aibă iniţiativa organizării a ceva de amploare. Singura excepţie a făcut-o Franţa, dar acest stat ves-eruopean, de secole, a fost într-o permanentă rivalitate cu Marea Britanie, atât pe plan economic cât şi politic.
Deşi Londra a făcut, pe şest, tot ce a fost necesar pentru a omorî din faşă perpetuarea unei noi manifestări sportive de amploare, Italia avea tot interesul să dovedească lumii întregi că este o mare putere economică. Chiar dacă lucrurile mai scârţâiau pe ici pe colo, în ceea ce priveşte aspectul financiar, în plan economic, Benito Mussolini s-a încăpăţânat şi a reuşit să organizezea cea de-a doua ediţie a Cupei Mondiale la Fotbal. în plan economic, Italia lui Mussolini se asemăna cu Brazilia de astăzi. Şi atunci, în 1934, fasciştii aflaţi la putere vroiau să demonstreze, prin intermediul fotbalului, că nu-i doare capul din punct de vedere economic. Acelaşi lucru, cu nuanţele de rigoare, este valabil şi pentru Brazilia din ziua de azi, mai ales referitor la adevăratul scop ce a determinat organizarea Cupei Mondiale la Fotbal.
Totuşi o problemă s-a invit, în 1934, dar nu din partea statelor europene, ci din partea celor sud-americane. Deoarece Italia nu participase în 1930, deşi fusese invitată, sud-americanii s-au hotărât să saboteze cea de-a doua ediţie a Cupei deoarece în urmă cu 4 ani s-au simţit jigniţi de faptul că Italia nu a vrut nici cel puţin să prezinte scuze de ochii lumii. Mai mult, în semn de dispreţ pentru italieni, Argentina şi Brazilia au trimis echipele de rezervă, iar Uruguayul a declarat public că nu va aparticipa la ediţia italiană a Campionatului, în semn de protest pentru ceea ce se considera o gravă ofensă adusă de italieni prin nepar-ticiparea lor la ediţia din 1930.
Italienii s-au făcut că nu înţeleg, punând în funcţiune cea mai eficientă propagandă, care la vremea respectivă s-a dovedit a fi mai eficientă şi decât cea pusă la punct de către naziştii germani. Două oraşe au găzduit jocurile ediţiei din 1934: Roma şi Torino. Stadionul din Roma, cu această ocazie, a fost numit Stadionul Partidului Fascist, iar cel din Torino Stadionul Mussolini. Câmăşile negre, de fapt miliţiile Ducelui, au făcut oficiul de gazde, încadrând spectatorii aflaţi în tribune. După ce a pus la punct toate detaliile referitoare le organizare Mondialul, preşedintele Federaţiei Italiene de Fotbal, Leandro Arpinati a fost destituit din funcţie, cu un an înainte de organizarea Campionatului, fiind bănuit că a fost unul dintre organizatorii activi ai unui complot împotriva Ducelui. A fost obligat să nu părăsească domiciliul său. în locul său a fost numit Georgio Vaccaro, care imediat s-a grăbit să anunţe public că „organizarea Campionatului Mondial de Fotbal este cea mai protrivită manifestare prin care se va arăta întregului univers ce înseamnă idealul fascist referitor la sport”. După acest pompos anunţ, Vaccaro n-a avut decât să dea semnalul de începere, el beneficiind absolut de tot ceea ce, înaintea lui, pregătise cu minuţiozitate Arpinati.
De data aceasta, participarea este mai numeroasă: 32 de echipe. Competiţia fotbalistică a devenit, în scurt timp, imaginea regimului politic italian: expresia violenţei. Dacă în prima ediţie, cea sud-americană, s-a practicat un fotbal elegant, în cea europeană, din Italia, a plouat cu faulturi, cu înjurături, cu lovituri de pumni şi chiar cu agresarea unor arbitri. Cel mai violent meci a fost cel dintre Italia şi Spania, din sferturile de finală. Cei 11 jucători ai celor două echipe, fără exagerare, au terminat meciul însnângeraţi. Confruntarea dintre cele două echipe nu a fost doar una fotbalistică, a fost şi una de box, jucătorii cărându-şi cu nemiluita lovituri de pumni şi de picioare.
Şi Franţa a participat la această a doua ediţie, mai ales că ea a fost cea care a conceput trofeul, ca reprezentare vizual-materială. Din păcate aventura fotbalistică a Cocoşului Galic s-a terminat în optimi. Franţa a fost învinsă cu 3-2 de către Austria. în 1934, fotbaliştii austrieci erau sperietoarea tuturor echipelor de fotbal de pe continentul european. Cu toate ambiţiile austriecilor, o parte dintre ei cochetând cu ideile nazismului, în consecinţă vrând şi prin intermediul sportului să demonstreze că ideologia nazistă este superioară celei fasciste, Austria a trebuit să se încline în faţa Italiei, în semifinale, fiind învinsă cu 2-1. Deşi, la vremea respectivă, a beneficiat de o generaţie de aur de fotbalişti, care prin tehnica folosită, chiar nu aveau egal în Europa, de acesta până la urmă s-a ales praful şi pulberea, deoarece doi ani mai târziu, Austria va fi anexată Germaniei. Fotbalistul austriac care a avut cel mai tragic destin a fost Matthias Sindelar. Acesta a fost ucis în 1939 pentru simplul motiv că era evreu, neavând ce să caute în componenţa echipei naţionale austriece şi, culmea, considerându-se că Austria trebuia să fie curăţată, epurată, chiar prin metoda asasinatului, de orice evreu care trăia pe teritoriul său.
în fine, Mussolini ar fi făcut atac de cord dacă Italia nu ar fi câştigat cea dea doua ediţie a Campionatului. Până la urmă, în finală, mai cu ajutorul arbitrilor mai cu ajutorul presiunii psihice exercitate de italienii fascişti din tribune, Italia a câştigat Cupa Mondială la Fotbal, învingând chinuit Cehoslovacia cu 2-1. A fost prima participare a Italiei, a fost prima victorie, întreaga ţară începând să aibă o atitudine idilică formidabilă faţă de fotbal, care până în 1934 nu era sportul rege. Ceea ce a provocat ironii, în întraga lume, la adresa italienilor, a fost obligativitatea fotbaliştilor italieni ca la începutul şi la sfârşitul fiecărui meci să adresese tribunelor faimosul salut fascist inventat de Mussolini. Printre fotbaliştii italieni ce erau fascişti înrăiţi, se număra şi cel mai bun jucător al timpului, din peninsulă, Giuseppe Meazza, al cărui nume a fost dat, în prezent, stadionului AC Milan.