LEGE PENTRU TOŢI

Preot loan ŞTEFĂNESCU
CEA MAI ARZĂTOARE DORINŢĂ A OMULUI ÎN VIAŢA ACEASTA PĂMÂNTEASCĂ ESTE FERICIREA. Toată energia omenească se consumă pentru a ajunge la această ţintă.
Dar, dacă ar fi să facem un sondaj între semenii noştri asupra modului cum înţeleg ei fericirea, răspunsurile ar fi destul de multe şi variate.
Unii zic că fericirea înseamnă bogăţie şi fac zi din noapte, adună bani peste bani, pentru ca în finalul vieţii să-şi dea seama că nu le folosesc la nimic, că şi-au cheltuit viaţa în robia patimei de a aduna, lăsând în urma lor un „măr al discordiei” pentru copii.
Altul identifică fericirea cu plăcerile! Dacă are mijloacele de a-şi procura plăcerile dorite, destul de repede va ajunge la un dezgust înspăimântător şi nu va mai fi în stare să guste din adevăratele plăceri ale vieţii. Iar dacă nu are suficiente mijloace de a coborî în murdăria morală a plăcerilor, va avea mereu ceva de zis la adresa cerului, care n-a vrut să-i asigure „fericirea”.
Existenţa unui asemenea om devine satanică.
Mulţi spun că fericirea înseamnă „mărire lumească”. Ea creşte în măsura în care creşte numărul oamenilor care îi aplaudă şi ascultă de ei. Pe un astfel de drum umblă, azi, un număr mare de şarlatani, care fac tot ce pot să îndepărteze oamenii cinstiţi din calea lor.
Aceştia se cred singurii care pot aduce un real folos societăţii şi încearcă să convingă că, odată cu urcarea lor pe scara socială, creşte nu propria lor fericire, ci răspunderea în faţa propriei lor conştiinţe, care nu-i lasă să doarmă odihniţi.
Omenirea a încercat în decursul vremii toate aceste drumuri şi încă multe altele, despre care a crezut că-i asigură fericirea; dar când se credea mai aproape de ţintă, s-a trezit în faţa unui zid imposibil de trecut; un zid care îi închidea calea.
Oare au auzit acei oameni bătători de drumuri greşite, de cuvântul Mântuitorului Hristos care zice: „Fără Mine nu puteţi face nimic”!
Când vom auzi cuvântul Lui, atunci va fi momentul fericirii. Dumnezeu ne va lua de mână şi ne va conduce, prin poarta strâmtă, pe care calea îngustă, spre viaţa fericită, care în limbajul creştin de numeşte „Împărăţia lui Dumnezeu”. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu în lume, ca să ne elibereze din jugul aproape insuportabil de greu al preocupărilor pământeşti; să ne adune de pe „drumurile greşite” şi să ne arate drumul cel bun, „drumul fericirii”. El n-a vrut să ne despartă de bunurile pământeşti, ci a vrut să nu fim robii lor, ci stăpânii acestora.
El a vrut să înţelegem cu toţii că bunurile pământeşti nu sunt un scop în sine, ci sunt mijloace puse la îndemâna noastră spre a ne putea desăvârşi viaţa sufletească cu ajutorul lor.
Pentru mulţi, care se cred „înţelepţi” ai lumii de azi, viaţa creştină pe care o propune Biserica este „nebunie”. Sf. Ap. Pavel arată spre ei, iar Papini numeşte viaţa creştinească „împotriva firii”, adică duşmanul neîmpăcat al animalului din noi.
Cu toate acestea, dorinţa oamenilor râvnitori de fericire adevărată este de a se supune poruncilor lui Dumnezeu. Doar aceştia văd că, în zidul care închide fericirea dinaintea lor, există o singură poartă, croită pentru mărimea unui om „poarta cea strâmtă”.
Este veşnic deschisă şi poate trece prin ea netulburat oricine poate s-o găsească.
Cei ce au credinţă o găsesc
sigur.
Această poartă poate fi văzută doar cu ochii sufleteşti; doar de cei ce ştiu să se lepede de omul vechi, stricat de poftele înşelăciunii şi să se îmbrace în omul cel nou, după chipul lui Dumnezeu. Nu poţi fi şi „vechi”, şi „nou”, pentru că „nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu”. Din acest motiv, oamenii cu o adâncă viaţă religioasă sunt priviţi cu un fel de dispreţ şi chiar compătimire, din partea unora. Chiar dacă se întâmplă, în viaţa socială de azi, să întâlnim „oameni care dispreţuiesc credinţa”, nu trebuie să plecăm urechea la ce spun ei. Să auzim ce spune Mântuitorul Hristos care zice: „Iată stau la uşă şi bat”.
Mai mult ca oricând se simte aceasta! A sosit vremea când „sfaturile lui Dumnezeu” trebuie să devină lege pentru toţi, dacă vrem să găsim „singura poartă” spre fericire!
A venit vremea să ne aşezăm într-un colţişor liniştit şi să ne ajutăm mintea şi inima, să asculte „sfaturile lui Dumnezeu”, să asculte bătăile Lui la uşa noastră!
În lexicul spiritualităţii există un cuvânt foarte frumos: „reculegere”. El exprimă momentul în care ne oprim pentru a „culege” bucăţile din noi pe care ziua le-a împrăştiat.
Culege-le şi tu!