Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
*
În data de 10 iulie 1918, Vladimir Ilici Ulianov, cunoscut de masele largi de oameni sub numele de Lenin, răsuflă ușurat. În sfârșit a pus mâna pe putere, a devenit stăpânul uneia dintre cele mai mari și mai populate țări din lume. Tocmai a promulgat prima Constituție a Federației sale a republicilor sovietice socialiste. A ajuns să guverneze, folosindu-se discreționar de biroul său politic, fiind în fruntea partidului comunist, a tinerei sale Armate roșii și a poliției sale secrete, Ceka, ce activează din umbră. În cel mult șase zile, la Sverdlovsk, fostul Ekaterinenburg, aflat pe înălțimile ce domină minele din Ural, un soviet local îl va împușca pe fostul țar Nicolae al Il-lea și pe familia acestuia, aflați în închisoare de un an de zile. Eliminarea ultimului reprezentant al potentaților ce domneau în imperiul rus, începând cu întemeietorul dinastiei Romanovilor, Ivan cel Groaznic, va certifica o dată pentru totdeauna nașterea noii Rusii.
În mintea lui Lenin, uciderea familiei imperiale nu era decât o etapă necesară. Lenin vede totul la scară largă, pe o durată de timp mult mai mare, necesară consolidării puterii sovietelor. Lenin mai are o idee în minte: revoluția comunistă să devină universală. Întreaga lume să fie refăcută, reînnoită, o lume fără frontiere, fără bariere sociale, unde fiecare, conform învățăturilor sfântului Marx, va muncii de bună voie, conform capacităților sale fizice și intelectuale, unde fiecare om va mânca cât va putea pentru a-și potoli foamea. Deocamdată, după ce a parcurs prima etapă, cea a preluării puterii de Stat, Lenin a decis să se odihnească. O scurtă pauză, necesară, după douăzeci de ani de efort. În tot acești ani, Lenin a ajuns la concluzia că omul este o mașinărie minunată. Să i se dea un scop, în viață, și este capabil să suporte totul: oboseala, călătoriile, bătăile, ocna, exilul, frica și foamea. Nimic nu va putea să-l oprească, dacă are un țel, în timpul vieții.
Dovada? De un an de zile, Lenin are în el două gloanțe, neextrase încă, undeva în trup, în zona umărului și a brațului. O femeie a tras în el, după terminarea unui miting organizat la uzina Mikelson, la doi pași de Moscova: Fanya Kaplan, o militantă a partidului social-revoluționar. Niște extremiști cărora, în curând, va trebui să le taie aripile. Medicii l-au consultat, dar au refuzat să-l opereze imediat, pe motiv că era prea epuizat, că organismul trebuia neapărat să-și revină de pe urma efortului fizic și intelectual care l-au slăbit îngrijorător de mult. Pe de altă parte, medicii nici nu dispuneau de mijloacele necesare pentru ca operația să fie o reușită, nu aveau nici medicamentele ce l-ar fi ajutat pe Lenin să se refacă. În Rusia de atunci, se murea foarte ușor. Microbii erau la tot pasul, infecțiile nu puteau fi ținute în frâu. ĩn plus, Rusia era foarte înapoiată din punct de vedere social. Trebuia neapărat dezvoltată știința.
În toate domeniile, Rusia a avut parte de subdezvoltare, de penurii de alimente și materii prime ce au înge-nunchiat-o. Adevărul nu mai putea fi ocolit: țarul ruinase Rusia, o înfometase, o adusese în situație în care a trebuit să se recunoască învinsă. Misiunea lui Lenin a fost mult ușurată de politica economică catastrofală a Romanovilor. Îți sărea cu ușurință în ochi mizeria în care trăiau oamenii de rând, în satele și în micile orașe de provinvie din jurul opulentelor palate din Sankt-Petersburg, din Moscova, dar și din zonele rurale. Cel mai bine se vedea mizeria și suferința la țară și în îndepăratele provincii nerusești, de la frontieră. Disperarea fără margini i-a determinat pe ruși, timp de douăzeci de ani, să-l asculte, tot mai atent, pe Lenin și pe agitatorii săi comuniști. De când a plecat din Simbirsk, orașul său natal, de pe Volga centrală, Lenin, oriunde s-a dus, nu a văzut decât sărăcia cea mai cruntă în care ajunseseră să trăiască rușii.
Tatăl, Ulianov, inspector școlar, un mic nobil de provincie, nu a reușit niciodată să priceapă de ce fiii săi, unul câte unul, pe rând, se alăturau celor pe care el îi numea rebeli, agitatori ce nu vroiau să recunoască ordinea și legile Rusiei țariste. De cincizeci de ani, Ulianov bătrânul nu era de acord cu ideile socialiste ce pătrundeau în Rusia, aduse din Occident. Realitatea este că nu ideile socialiste l-au determinat, neapărat, spe Vladimir Ilici să renunțe la studiile de drept, pentru a deveni un aprig opozant al puterii țariste, ci moartea fratelui său mai mare, spânzurat de comisarii țarului Alexandru al III-lea, tatăl celui ce va cădea sub gloanțele plutonului de execuție, la Sverdlovsk, în ziua de 16 iulie. Din clipa în care a acceptat să i se spună Lenin, “omul de pe Lena”, numele unui fluviu din Siberia, unde fusese deportat, fiind acuzat că se iniția în tainele declanșării de revoluții, Vladimir Ilici Ulianov a mers cu încăpățânare pe drumul pe care și l-a ales, devenit destinul său de nezdruncinat.
A început de jos, din ateliere, unde le vorbea oamenilor, convingându-i să declanșeze greve sau să pună la cale atentate împotriva celor ce susțineau regimul țarist. Apoi, a avansat, vorbindu-le celor din cadrul organizațiilor revoluționare. După această etapă, o mai urcat o treaptă: a început să vorbească celor din statele majore ale armatei. A trebuit să facă față unei competiții dure deoarece Rusia, la acea vreme, era plină de tot felul de organizații revoluționare. Sute de orientări erau în plină confruntare. La toate acestea, trebuie să adăugăm și șefii de bande, ce jefuiau pe toată lumea, fără deosebire. Spre deosebire de restul agitatorilor, Lenin avea un dar: știa să le orbească oamenilor pe înțelesul lor. Lenin avea charismă, ceea ce a contat foarte mult.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. În altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărļirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. Totodată, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
