Pierre Accoce
şi dr. Pierre Rentchnick_
în primiul rând, Woodrow Wilson pierde simpatia Italiei din cauza localităţii Fiume, un fost port liber, întemeiat de veneţieni pe care, în zadar, îl cerea Yugoslavia. Franţa îi întoarce spatele deoarece a fost incapabil să înţeleagă problemele se securitate ale acestui Stat. A reuşit să scoată din sărite Imperiul britanic prin încăpăţânarea sa de a subordona toate activităţile politice necesităţii de recunoaştere a înfiinţării Societăţii Naţiunilor.Adevărul este că, la vremea respectivă, nimeni nu era interesat de ideile mesianice ale lui Wilson, vizând evoluţia civilizaţiei umane. Până la urmă, Wilson reuşeşte să enerveze, apoi să irite pe toţi cei prezenţi la Conferinţa de la Paris, mai ales în ceea ce priveşte stabilirea noilor frontiere după dispariţia Imperiului austro-ungar, preşedintele american nereuşind să satisfacă nici spiritul de revanşă a celor învinşi, nici să calmeze agresivitatea teritorială a învingătorilor. Apoi, la început discret, în continuare tot mai pe faţă, toţi cei prezenţi încep să se mire de stările de instabilitate fizică şi psihică ale lui Wilson. Toată lumea constată că Wilson nu stă bine cu nervii. De multe ori, în mod inesplicabil, Wilson începe să plângă în public. Mai mult chiar, Wilson începe să manifeste, de faţă cu toată lumea, stări de confuzie mentală. Pierderi de memorie încep să se producă, ceea ce are ca efect faptul că nu mai este în stare să-şi ducă până la capăt discursul. Tot mai des, Wilson începe să absenteze, îl pune pe colonelul House să-i ţină locul, apoi, după câteva ore îşi face apariţia, dând peste cap tot ce a construit adjunctul său pe care-l apucă disperarea. în aceste situaţii, Wilson nu face altceva decât să sporească starea de neînţelegere dintre participanţii la lucrările Conferinţei de pace de la Paris.Nici chiar în Statele Unite, nimeni nu-l mai susţine. Senatul american refuză să ratifice tratatul de la Versailles, semnează o pace separată, iar majoritatea opiniei publice va dezavua iniţiativele sale în materie de politică externă.
Mai mult chiar, Statele Unite nu va adera la Societatea Naţiunilor, care va deveni o simplă tribună pentru oratorii ce mai mult vorbeau de dragul de a vorbi. Cu timpul, Societatea Naţiunilor nu se va mai bucura de nici un fel de prestigiu deoarece ne va dispune de mijloacele materiale necesare de a impune executarea sancţiunilor impuse. Italia, devenită fascistă, va ocupa Etiopia fără ca Societatea Naţiunilor să poată face ceva care să împiedice cotropirea acestui Stat african. De asemenea, nu a făcut nimic pentru a împiedica Germania să ocupe malul stâng al Rinului. Nu a reuşit nici să oprească izbucnirea războiului civil din Spania, nici să împiedice invadarea Chinei de către Japonia, nici să nu se realizeze anschluss-ul Austriei, nici să nu fie dezmembrată Cehoslovacia de către Hitler. Mai mult, Societatea Naţiunilor va închide ochii când Polonia va fi atacată de către Germania, ceea ce va umple paharul şi vas duce la declanşarea celui de-al Doilea Război Modial.
Un expert în sufletul omenesc, Sigmund Freud, părintele psihanalizei, a încercat să-l înţeleagă pe Woodrow Wilson. A analizat motivele ce i-au blocat gândirea, dar şi cauzele ce au dus la intransigenţa sa maladivă. De asemenea, a despicat firul în patru pentru a pricepe ce a dus la slăbiciunile succesive care l-au obligat să cedeze în faţa Aliaţilor ce n-au ratat nicio ocazie pentru a denatura opera sa politică al cărui scop era asigurarea unei păci milenare. A fost singura analiză a unui şef de Stat american făcută de genialul medic austric, în colaborare cu W.C. Bullitt, rezultatul fiind lucrarea Preşedintele Thomas Woodrow Wilson, portret psihologic, ce a fost publicată în versiune franceză abia în 1967, la editura Albin Michel.
Obsedat de analizarea raporturilor relaţionale dintre copii şi părinţi, element capital pentru structurarea personalităţii fiecărui individ, Freud a obsevat din capul locului cât de mult Wilson îşi iubea tatăl, un reprezentant al Bisericii pres-biteriene. L-a iubit, respectat şi admirat aşa de mult, încât timp de patruzeci de ani nu a luat nicio decizie importantă fără să-i ceară sfatul. Fiecare decizie pe care a luat-o în viaţă, fiecare pas pe care l-a făcut nu au fost decât rezultatul
a ceea ce i-a spus tatăl său. Bolnăvicios, cu o stare de sănătate precară, cu rezultate slabe la şcoală, lăsând impresia că este un tip mediocru irecuperabil, Wilson nu a fost niciodată capabil să se elibereze de dominaţia tatălui. Când tatăl său predica de la amvon, tunând şi fulgerând împotriva păcătoşilor, în ochii fiului el devenea alesul lui Dumnezeu, purtătorul de cuvânt al Domnului pe pământ. Cu toate că a avut surori, băiatul a ajuns să se creadă fiul unic, mult iubit de Dumnezeul pentru care predica tatăl său. Pe scurt, a ajuns să se creadă un fel de Mesia, un Iisus izbăvitor al omenirii. Această deviaţie psihologică, ce a dus la identificarea inconştientă cu salvatorului omenirii, a cântări greu în destinul politic al Statelor Unite, în ultimii ani ai vieţii lui Wilson.
Ţinut din scurt, Wilson copilul, apoi Wilson adolescentul nu a reuşit deloc să iasă din umbra mamei sale care l-a răsgâiat cu o devoţiune egală cu cea pe care o avea faţă de soţul ei. Acest tip de copilărie şi adolescenţă l-a marcat aşa de mult pe Wilson încât mai târziu se va căsători cu o femeie identică, sub aspect comportamental, cu mama sa. Această trăsătură de caracter explică de ce Wilson nu va accepta în preajma sa decât femei sau bărbaţi mediocri, refuzând sistematic să aibă relaţii de prietenie cu bărbaţi sau femei având un grad de inteligenţă superior lui, deoarece, cât a trăit, nu a reuşit „să lichideze propriul său complex al lui Oedip”, nu a fost în stare să manifeste ostilitatea inevitabilă faţă de un tată, stare prin care trece orice băiat ce se dezvoltă normal din punct de vedere psihologic, în perioada adolescenţei.
Freud a demonstrat cât de mult copilăria şi adolescenţa a influenţat activitatea politică a lui Wilson. „Orice făcea era bine, deoarece, spunea el, era făcut de Dumnezeu prin intermediul său. Uneori admitea că se mai putea înşela, dar niciodată nu considera că ceea ce a făcut era greşit, deoarece supraeul său nu ar fi permis să se întâmple aşa ceva. Decât să recunoască că a greşit, Wilson prefera să dea totul uitării sau să deformeze modul în care s-au desfăşurat evenimentele, să întoarcă spatele lumii reale în care trăia, să elaboreze fapte imaginare, adaptate la exigenţele motivaţiilor
sale.”
Acest tip de comportament i-a închis definitiv drumul spre cariera de avocat pe care avea de gând s-o înceapă în Atlanta, Georgia. în 1902, deoarece preda dreptul la Universitatea din Princeton, a reuşit să devină preşedintele acestei instituţii. în ziua în care a preluat funcţia, a ţinut un discurs ce începea cu întrebarea retorică: „Ce ar fi făcut lisus în zilele noastre, în locul nostru cu şansele pe care le avem noi?”. în ciuda a ceea ce declara în public, Wilson a dat frâu liber la ura pe care o avea faţă numeroşii administratori ai Universităţii, ajungând astfel să compromită existenţa financiară a instituţiei de învăţământ, totul pornind de la certuri declanşate din cauza amorului propriu. Lansat în politică, ales preşedinte al Statelor Unite în 5 noiembrie 1912, a mulţumit celor care i-au organizat campania spunând: „Indiferent că aţi făcut puţin sau mult pentru alegerea mea ca preşedinte al Statelor Unite, nu are importanţă. Să nu uitaţi că Dumnezeu a vrut ca eu să ajung preşrdinte al Statelor Unite şi nici voi, niciun alt muritor nu ar fi putut să-l împiedice pentru înfăptuirea acestui plan.” La acea vreme, Wilson era deja un bărbat obosit nervos şi psihic, ce ajunsese dependent de medicamentele pe care le înghiţea zilnic. Avea permanent la el o sondă gastrică pentru aspirarea secreţiilor acide ale stomacului. în plus, suferea de depresie cronică.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, pentru cunoaşterea adevărului istoric de care se feresc toţi cei aflaţi la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înţelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărţirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Şi este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte şi despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influenţat evoluţia politică din zonele unde aceştia au putut să-şi exercite discreţionar puterea. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
