Pierre Accoce
şi dr. Pierre Rentchnick_
Studiind cu atenţie faptele şi afirmaţiile publice, Freud ajunge la următoarea concluzie, referitor la Wilson: „Era un tip nevrozat, iar nevroza ca boală este un fundament foarte instabil pentru a avea o viaţă echilibrată din punct de vedere psihic. Tocmai defectele sale l-au ajutat pe Wilson să pună mâna pe putere, dar până la urmă aceste defecte nu l-au transformat într-unul din cei mai mari bărbaţi ai lumii, ci într-un ratat.”
Studiul lui Sigmund Freud a provocat o serie de controverse. Lucrarea lui Joshua Hoffs, Comments on psychanalytic biography with special reference to Freud’s interest in Woodrow Wilson, apărută în Psychanalytic Review, 56: 402-414, 1969, este o dovadă a discuţiilor provocate de Freud. Totuşi, un neurolog american din New York, Edwin A. Weinstein, ce a avut acces la documente oficiale, face unele precizări, explicând clinic tulburările de personalitate şi de comportament ce l-au afectat pe Wilson, fără a face vreo referinţă la interpretarea psihanalitică ce este de multe ori pusă sub semnul întrebării. Weinstein atribuie cauza tulburărilor unei îndelungate boli vasculare ce s-a manifestat la nivelul creierului, ceea ce a provocat degradarea treptată a personalităţii şi comportamentului preşedintelui american.
La patruzeci de ani, în 1896, T.W. Wilson prezintă primele semne ale manifestării bolii. Intr-adevăr, începe să sufere de alterări cerebrale ce se manifestă vizibil sub forma unei slăbiciuni musculare pe partea dreaptă a corpului, dublată de senzaţia de degete lipsite de viaţă şi de dificultatea de a scrie. Aceste exteriorizări ale bolii se vor repeta de câteva ori, în perioada cât a fost preşedinte al Universităţii Princeton. În loc să consulte un medic, Wilson îşi pune singur diagnosticul: „Am o nevrită, spune el, şi crampele specifice scriitorilor.” Soţiei sale, neliniştită de starea sa de sănătate, Wilson îi vorbeşte doar de crizele sale hemoroidale periodice. Văzând că nu prea mai poate folosi cum trebuie mâna dreaptă, Wilson învaţă să scrie cu cea stângă. Începe, ceea ce este de apreciat, să joace golf ca stângacii.
În 1906, brusc, Wilson nu mai vede cu ochiul stâng. Accidentul este provocat de un chiag de sâng ce a obstruat artera centrală a ochiului sau de o leziune a arterei carotide, dar la vremea respectivă medicii nu erau încă în stare să diagnosticheze astfel de afecţiuni ale globului ocular. Doctorul George de Schweinitz, chemat să-l consulte pe Wilson, crede că ar fi vorba de o boală arterială generalizată. Descoperă o uşoară hipertensiune şi-i recomandă lui Wilson odihnă completă. În schimb, doamna Wilson se teme să nu fie vorba de o senilitate precoce.
După doi ani, Woodrow Wilson se plânge din nou că are probleme cu folosirea mâinii drepte. După foarte mulţi ani de zile, observaţiile clinice ale mai multor medici, referitoare la Wilson, au fost distruse. Doctorul Edwards S. Gifford jr., din Philadelphia, a confirmat public că, la vremea respectivă, viitorul preşedinte suferea de „o foarte puternică presiune arterială, iar fundul ochiului avea alterări arteriale hipertensive: arte-rioscleroză, spasme arteriale, hemoragii retiniene şi exsudaţii”, ceea ce corespunde cu cel mai sever grad de hipertensiune arterială.
Cu toate acestea, Wilson intră în cursa pentru prezidenţiale având tocmai aceste afecţiuni ale stării sale de sănătate şi, culmea, devine preşedintele Statelor Unite. Apropiaţii săi au remarcat, în perioada campaniei electorale, schimbări în comportamentul său. Devenise mai nervos, inpulsiv şi agresiv. Aceste semne ce indicau o progresie a bolii nu sunt observate de doctorul Grayson, la Casa Albă, afirmând, în 1913, că noul preşedinte al Statelor Unite este sănătos tun. Treizeci de ani mai târziu, viceamiralul Maclntire va face aceiaşi afirmaţie despre preşedintele Roosevelt.
În 1915, Wilson începe să se plângă de dureri de cap, de tulburări de vedere. Începe să devină tot mai nervos. Dar în loc să se adreseze specialiştilor eminenţi de care Statele Unite nu duceau lipsă, Wilson ia pe lângă el un tânăr medic din cadrul Marinei militare care, ataşându-se sufleteşte de familia preşedintelui, pierde capacitatea de a mai fi obiectiv în stabilirea diagnosticului. Mai mult, nu va fi în stare să detecteze primele semne ale apariţiei bolii lui Alvarez, începând cu anul 1918.
În plină Conferinţă de Pace, de la Paris, în ziua de 3 aprilie 1919, preşedintele Wilson se confruntă cu violente dureri intestinale, însoţite de prezenţa sângelui în urină. Mişcări incontro-labile îi zgâlţâie piciorul stâng şi parte stângă a feţei. lmediat, nu se mai poate controla. Comportamentul său devine iraţional. Îi acuză pe francezi că au încercat să-l otrăvească. De pe patul spitalului, inexplicabil, le interzice membrilor delegaţiei americane să folosească automobilele ce le fuseseră puse la dispoziţie de francezi. Peste tot nu vede decât spioni. Aceste manifestări grave nu sunt altceva decât apariţia unei tromboze de tip Alvarez, dar tânărul medic, care se ţine peste tot după Wilson, nu reuşeşte să-şi dea seama. În aceste condiţii, se decide întoarcerea la Washington.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, pentru cunoaşterea adevărului istoric de care se feresc toţi cei aflaţi la putere. În altă ordine de idei, indirect se va înţelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărţirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Şi este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte şi despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influenţat evoluţia politică din zonele unde aceştia au putut să-şi exercite discreţionar puterea. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
